Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării hotăra că Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Membrii Sfatului Tarii care au votat unirea Republicii Democrate Federative Moldovenesti (Basarabia) cu Romania

Unirea Basarabiei cu România s-a făcut în condiţii grele, deosebite. Luna aprilie 1917 a fost considerată, în Rusia, luna mitingurilor. Basarabia a organizat şi ea, pe 6 şi 7 aprilie 1917, un congres general al cooperativelor săteşti care au cerut printr-o moţiune autonomia administrativă. Pe 18 aprilie (stil vechi) la Odessa, 10.000 de soldaţi moldoveni au cerut autonomia politică pentru Basarabia şi dreptul de a se organiza în cohorte. Şi congresul preoţimii basarabene va cere pe 19 şi 20 aprilie la Chişinău alegerea unui mitropolit român, convocarea unei adunări naţionale şi constituirea unui „Înalt Sfat”, cu atribuţii legislative şi executive.

Personalităţi marcante ale Actului Unirii Basarabiei cu România

27 martie 1918 este o dată cu semnificaţie istorică majoră. Atunci s-a produs actul Unirii, ca urmare a hotărârii Sfatului Ţării. Dar de fapt ce reprezintă Sfatul Ţării? Este un grup mare de oameni, cu experienţă de viaţă, maturitate politică, şi un simţ naţional acut, care i-a ajutat să rezolve corect majoritatea problemelor puse de realitatea cotidiană. Ei au fost cei aleşi să hotărască pentru poporul, poate, prea adormit, dar putem afirma cu tărie, că actul din 27 martie 1918 a fost legal şi corect.

Sfatul Ţării a cunoscut mulţi bărbaţi, şi doar o singură femeie: Elena Alistar – o excelentă oratoare, o inteligenţă sclipitoare, ce analiza totul într-o frumoasă limbă romănească. La 27 martie 1918 a votat necondiţionat Unirea Basarabiei cu România.

Sfatul Ţării şi rolul său în procesul Unirii Basarabiei cu România

Sfatul Tarii

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.
Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către
Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.

Votarea Unirii în Sfatul Ţării

Sfatul Ţării a fost organul legislativ şi executiv al Republicii Democratice Moldoveneşti proclamate întîi ca autonomă într-un imperiu în destrămare, apoi independentă pe teritoriul desfiinţatei gubernii a Basarabiei. Sesiunile sale s-au deschis la 21 noiembrie / 3 decembrie 1917. Încă din prima zi s-a dovedit caracterul românesc al adunării reprezentative a Moldovei răsăritene, în mod limpede şi fără echivoc pentru toţi cei cu judecata neînceţoşată. La deschiderea festivă s-a sfinţit un drapel naţional şi s-a intonat imnul naţional, „Deşteaptă-te, române”. Mai mult decît atît, odată ales preşedintele Sfatului, Ion Inculeţ, deputata Elena Alistar, reprezentantă a femeilor, a pus pe umerii acestuia o frumoasă panglică naţională tricoloră. Aflăm cu surpriză deci că istoria bătrînului cîntec transilvănean ca imn naţional a început la Chişinău.

Premisele creării Sfatului Ţării (contextul socio-politic şi cultural al anului 1917)

Istoria Basarabiei trezeşte un interes viu mai ales pentru perioadele „închise” şi cele tratate unilateral în timpurile cînd considerentele ideologice şi politice au fost prioritare şi au prevalat asupra celor ştiinţifice. Este şi cazul primului parlament al Basarabiei – Sfatul Ţării. În contextul reconstituirilor şi reconsiderărilor iminente ale anumitor segmente din istoria noastră, este important să nu omitem (să nu trecem cu vederea) efortul acelor personalităţi care, conştientizînd, înaintea celorlalţi, oportunitatea valorilor democratice în viaţa unui popor, au pregătit acest eveniment de cotitură pentru destinul Basarabiei. Ei sînt mai mulţi, noi îi cunoaştem pe puţini şi… foarte puţin.

ELENA ALISTAR, unica femeie – membru al Sfatului Ţării

In istoria Basarabiei au existat personalităţi care au demonstrat, în clipele cele mai grele, capacităţi extraordinare, tot ele au dominat opinia publică cu o modestie iesită din comun. Un exponent veritabil al acestei cohorte a fost unica femeie membru al Sfatului Ţării, Elena Alistar.

S-a nascut în anul 1873, în comuna Vasal, judetul Ismail, în familia preotului Vasile Balan. Dragostea faţă de neam i-a fost cultivată încă din casa părintească. A învăţat la Şcoala Eparhială din Chişinău, apoi s-a căsătorit cu preotul Dumitru Alistar. În memoria sătenilor a rămas doar ca o simplă preoteasă, dar soarta a orînduit ca ea să treacă prin multe si grele încercari.

Anton Crihan şi contribuţia sa în mişcarea românilor basarabeni (fragment)

Fiecare epocă îşi are eroi săi, iar fiecare erou este o personalitate, care se deosebeşte de toţi cei din jur. Nu putem vorbi despre Sfatul Ţării şi Marea Unire din 1918, fără a povesti despre viaţa şi activitatea lui Anton Crihan.

Prin jertfa tinereţii şi a vieţii lui întregi pentru îndeplinirea idealului neamului românesc, rămâne statornic o figură proeminentă a vieţii basarabene de dinainte şi de după Unire. L-am ales pe Anton Crihan din mai multe considerente: a fost un om deosebit prin cultura şi inteligenţa sa, a trăit 100 de ani, o epocă, un secol, iar în 10 iulie 2003 s-au împlinit 110 ani de la naştere.

Alexandru Zub: Preludii la Marea Unire

Se consideră îndeobşte că Marea Unire a fost doar un eveniment solemn, petrecut la 1 Decembrie 1918, cînd deputatii români din Transilvania au votat, la Alba Iulia, actul istoric al Unirii cu Tara. În fond, era vorba de un proces care comportă o lungă istorie, pe traseul căreia, agitat si sinuos, a avut loc mai întîi Unirea Principatelor (1859), apoi integrarea Dobrogei (1878), iar ca o culminatie a procesului, desăvîrsirea Unirii, în 1918, prin votul Sfatului Tării de la Chisinău din 27 martie, prin decizia Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie, la care s-a adăugat, peste numai trei zile, hotărîrea deja amintită a românilor ardeleni. Un asemenea proces reclamă atentie din partea istoricului sensibil deopotrivă la evenimential si la acumulările insidioase din laboratorul istoriei, acumulări ce implică adesea lunga durată. Unii consideră – cu deplin temei – că nu se poate întelege Unirea din 1918 fără a evoca momentul cînd, la 6 mai 1600, Mihai Viteazul ocupa si tronul moldav, realizînd astfel prima uniune a principatelor, sub titlul de „domn al Tării Românesti si Ardealului si a toată ţara Moldovei“.

Miracolul Unirii

Vrăjmaşii noştri stau la hotare —
vrăjmaşi cât frunză şi iarbă,
la spatele nostru şi înăuntrul Ţării noastre,
dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru.
Acesta este NEUNIREA.
Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman
şi noi vom birui totul.

Pan Halippa:
(Din cuvântul rostit la Congresul Ostaşilor Moldoveni – 20 octombrie 1917)

Dacă în Transilvania şi în Bucovina trăia gândul, că odată şi odată ele se vor uni cu România, trebuie să recunoaştem că aproape nimeni nu credea în învierea Basarabiei, care era socotită pentru vecie pierdută în braţele colosului de la răsărit. Cei o sută şi mai bine de ani de apăsare rusească se părea că stinseseră acolo orice urmă de conştiinţă românească, fără vreo nădejde de întremare.

Şi totuşi în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului; Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional, iar ţara clasică a iredentismului daco-roman, Transilvania, fu sortită să fie cea din urmă la ospăţul cel mare al bucuriei.