Zilele Unirii din 1918, în satul Movileni, judeţul Bălţi

 Povestirea lui Maxim Leancă, tatăl meu, spusă mie cu două săptămâni înainte de a muri.

Îl aduceam, la 14 august 1953, din Gulagul bolşevic de la Valea Norocului, raionul Floreşti. Îmi făcuse chemare şeful lagărului nr. 1, căpitanul NKVD-ist Vasiliev, să vin după tatăl meu greu bolnav, că îl eliberează înainte de termen, căci zilele îi sunt pe sfârşite. Am primit bilet de tren pe cheltuiala lagărului, de la gara Mărculeşti până la gara Făleşti; pe tren, bietul meu părinte mi-a povestit despre Unirea Basarabiei cu patria-mamă România, pentru care a fost persecutat de fiarele NKVD-iste şi condamnat la 10 ani de lagăr. Eu am scris întreaga povestire întocmai cum mi-a povestit-o tatăl meu, în care au intrat şi cuvintele lui Constantin Leancă. Cum acele însemnări erau periculoase pe acele timpuri, ca să nu am conflicte cu securitatea criminală bolşevică, am ascuns povestirea tatălui meu, scrisă pe foi de caiet, sub o învelitoare a unei cărţi din biblioteca personală. Biblioteca numără peste o mie de volume, şi, ca să găsesc acele foi unde am scris povestirea tatălui meu, de mult uitată, căci trecuseră aproape 47 de ani, mi-au trebuit două zile. Am găsit-o sub aceeaşi învelitoare unde am ascuns-o, ca s-o pot da publicităţii. 

Ceea ce mi-a povestit tatăl meu s-a întâmplat la câteva luni după căsătoria lui cu mama, la data de 15 martie 1918.

“La data de 15 martie, de ziua naşterii soţiei mele, care împlinise 22 de ani, ne-am pregătit de o mică petrecere, prima pe care o organiza soţia mea. Nu destul că era postul mare, dar s-a întâmplat să fie şi zi de vineri, şi toată mâncarea s-a gătit numai de sec; pe lângă rudele apropiate pe care le-am chemat a fost şi preotul Baidan, care nu dădu voie nici peşte să avem pe masă, căci este zi mare, de două posturi în aceeaşi zi. Soţia, împreună cu verişoarele ei Leolea (căsătorită cu Ilie Corj) şi Maşa (sora mai mică a Leolei, căsătorită cu Pavel Gâdei) au pregătit toată mâncarea, iar pe Pavel Gâdei l-am trimis la evreul Mascu, în Bolotina, să cumpere ţuică. Ilie Corj s-a dus la Cuhneşti, la evreul Hascal, după votcă rusească, căci numai la dânsul se găsea. Iar părinţii mi-au adus o vadră de vin roziu Chasselas-Muscat. Din acest fel de poamă era aproape toată via, pe când soţia avea vinul ei, două butoaie cu vin negru vârtos, făcut din poamă rară neagră.

O dată cu seara, au venit, primii, amândoi fraţi ai soţiei: Petru şi Pavel, apoi şi sora mai mare a soţiei, Tasia, cu soţul ei, apoi verişorii mei – fraţii Serioja şi Vasile Leancă, iar apoi Gherghe, Pentelei şi Cozma Leancă, tustrei fraţii cu soţiile lor. Numai fraţii soţiei au venit singuri – soţia cumnatului Pavel n-a voit să vină de la Gălăşeni, având ură pe soţia mea, iar soţia lui Pavel murise ( pe copilaşul ei îl creştea cumnata Tasia). Au venit apoi părinţii mei şi ai soţiei, tatăl ei cu a doua lui soţie, iar la urmă preotul Baidan cu preoteasa.

Când preotul Baidan a început să binecuvânteze masa, s-a auzit un marş puternic de la un taraf de lăutari. Am rămas cu toţii nedumeriţi, că din cauza postului mare preotul Baidan ne-a interzis să chemăm taraful de lăutari al lui Mihăiţă Berbece. Taraful cînta în pragul casei un marş solemn şi, în loc să se oprească, au continuat şi mai puternic, şi a intrat în casă unchiul Ion Leancă, cu Costache, fiul său mai mic, care numai ce veniseră de la Bălţi. Preotul Baidan îl şi luă la roată pe unchiul Ion :

“Frate Ioane, eşti om bătrân, cum de ţi-a dat în gînd să aduci lăutarii în postul mare, şi încă vinerea ?”

“Părinte, nu-i frumos să cerţi omul înainte să dai bineţe mesenilor, nu-i frumos ca la aşa petrecere de tineret să veniţi cu sacul plin de păcate. Ei sunt tineri, slavă Domnului că au scăpat cu zile din războiul cel turbat. Dacă vor juca în post cred că n-are să cadă cerul peste ei, aşa cum nici peste dumneata, părinte, n-a căzut, că nu de puţine ori ai jucat în post. Or închina şi ei aceleaşi mătănii câte ai închinat şi dumneata, după ce jucai în post, ca să ierte Dumnezeu păcatele. Iar mai departe află că pe noi nu ne-a chemat nimenea. Eram în prăvălia lui Hascal, când Ilie Corj a cumpărat zece sticle de votcă rusească şi ne-a spus că l-a trimis Maxim, căci mâine e ziua de naştere a nevestei lui. Mai mult nu ne-a trebuit nimica, căci pe Anicuţa noi am crescut-o, că doar e din mahalaua noastră, din subotca răzăşească pe care o iubeşte mahalaua întreagă; aşa fetiţă frumoasă, cuminte şi cinstită subotca noastră încă n-a avut, iar pentru noi, lăutarii, ne era ca îngerul credinţei noastre. Şi cum să nu venim să înveselim pe aceşti tineri, dacă în această noapte îngerul nostru împlineşte douăzeci şi doi de ani! Aşa că noi nu am venit să cântăm pentru bani în postul mare! Ci am venit să bucurăm şi să înveselim pe Anicuţa noastră, împreună cu soţul ei, că nu de mult s-au căsătorit, şi dumneata, părinte, i-ai cununat. Iar dacă spuneţi că e păcat, atunci om închina şi noi mătănii, pentru iertarea păcatelor noastre. Cât priveşte pe domnul Ion Leancă, care a venit de la Bălţi cu băiatul lui, ni se pare că venirea noastră îi este de bine.”

“Frate Mihăiţă, dacă-i aşa, atunci bine aţi venit. Dumneata, frate Ioane, vine şi te aşează aici lângă mine, iar băiatul dumitale să treacă lângă finul Maxim, că i-a şi făcut loc. Se vede că va fi o petrecere frumoasă, cu dansuri, bucurie şi veselie, necătând că e Postul Mare. Dar eu, ca preot al credinţei noastre, vă oblig ca vinerea viitoare să închinaţi câte zece mătănii, iar în Vinerea Patimilor să închinaţi câte douăzeci de mătănii – zece înainte de masă, şi zece când vă veţi scula. Şi, ca păstor al vostru, eu o să închin dublu, că nu voi răbda să nu-mi dansez finele, că am tocmai trei, care se învârtesc cu blidele pe care le aduc la masă, şi aşa plină cu bucate, şi toate sunt tinerele şi frumoase de îţi fug ochii după ele”, a spus preotul Baidan, zâmbind. Apoi a vorbit şi unchiul Ion, uitându-se la cei din jur:

“Părinte, dragi şi cinstiţi meseni! Vreau să vă spun că băiatul meu cel mai mic numai ce a venit de la Bălţi, cu o însărcinare foarte importantă pentru întreaga noastră populaţie moldovenească din Basarabia. Iar acum lasă să vă lămurească singur Costăchel al meu.”

Şi vărul Costache, înainte ca să-şi ia locul lângă mine, a vorbit:

“Dragii mei fraţi şi surori, şi cinstiţi meseni! Eu am venit în satul meu, la fraţii şi surorile mele, la rudele şi sătenii mei, ca să vă îndemn şi să vă fac chemarea la o faptă demnă de noi, care va trece în istoria neamului nostru. Părinţii noştri ştiu de la buneii noştri, şi buneii de la buneii lor, că Basarabia noastră a fost ruptă din trupul Moldovei, cu o sută şi şase ani în urmă. Turcii ne-au rupt, şi ne-au vândut ruşilor, contribuţie şi despăgubire de război, fără voia şi consimţământul acestui popor oropsit de soartă. Eroii martiri ai neamului nostru, cum au fost Hânculeştii de la Hânceşti, Codrenii de la Orhei, Lenculeştii de la Soroca şi Arbureştii de la Hotin, care s-au împotrivit cotropitorilor şi ocupaţiei ruseşti, au fost o mare parte nimiciţi pe loc, o altă parte deportată în Siberia sălbatică (tocmai la râul Zeia, în pădurile neumblate, se găsesc şi astăzi sate moldoveneşti, în jur cu mlaştini nesfârşite, şi calea de circulaţie este numai apa râului Zeia). Iar altă parte a scăpat fugind şi împrăştiindu-se peste toată Basarabia, bunăoară cum au fugit şi străbuneii noştri Lenculeşti din Soroca, şi s-au aciuat prin mai multe voloste, prin Cahul, prin Călăraşi, dar mai mulţi prin volostele Făleşti şi Balotina, iar părinţii părinţilor şi-au găsit adăpost în satul Movileni, care ne este satul nostru natal. Feldmarşalul Kutuzov a supus Basarabia, ucigând şi deportând cu pohodurile lui na Sibir, a înlocuit boierimea moldovenească cu dvoreni ai ţarului, şi a adus în satele pustiite bulgari, şi turci trecuţi în religia creştină, găgăuzii, care au fost de partea ruşilor. În timp de o sută şi şase ani Rusia ţaristă şi criminală a lichidat boierimea şi o mare parte din răzeşii lui Ştefan cel Mare, a lichidat limba moldovenească de prin toate şcolile, şi a permis la toată pleava rusească şi ucraineană să se stabilească aici.

Fraţi şi surori, cinstiţi meseni! Din cauza robiei ţariste şi a războaielor fără de sfârşit populaţia s-a răsculat şi ţarul Nicolae al II-lea, marele călău al Rusiei, a fost detronat şi arestat. S-a alcătuit primul guvern provizoriu democratic în Rusia, în frunte cu avocatul Kerenski, care ne-a permis să ne formăm şi noi guvernul nostru, şi să declarăm Basarabia noastră “Republica Moldova”. Aflaţi, fraţi şi surori, cinstiţi meseni, că noi astăzi avem guvernul nostru numit Sfatul Ţării, în frunte cu preşedintele Ion Inculeţ, şi cu secretarul Buzdugan şi cu vicepreşedintele Pan Halippa. Dar suntem puţini, Basarabia e plină cu pleava societăţii ruseşti şi ucrainene la nord, iar la sud cu bulgari şi cu găgăuzi. Iar bolşevicii aventurierului Lenin au format în Rusia cel mai criminal partid politic, care ucide prin groaznice masacre populaţia înstărită şi boierimea. Bandele bolşevice sunt şi pe la noi, şi au început să adune în jurul lor pe toţi hoţii şi puşcăriaşii din Basarabia, şi terorizează pe oamenii mai bogaţi. Noi, douăzeci de reprezentanţi ţărani din zemstva ţinutală Bălţi am prezentat la birou, în numele reprezentanţilor ţinutului, dorinţa următoare, scrisă şi, mai jos, de noi iscălită, de toţi reprezentanţii zemstvei ţinutului Bălţi. Cu cinste vă rugăm să aveţi bunătatea ca, înainte de a intra în rânduiala zilei hotărâtoare, să puneţi iscălitura pe această listă şi dumneavoastră; ca zemstva noastră să aibă mai mare glăsuire a tuturor dorinţelor noastre, ca să ne unim cu ţara noastră România, ştiind prea bine că acum o sută şi şase ani am fost furaţi cu de-a sila de la sânul mamei noastre scumpe, cu care am fost trup şi suflet.

Noi, toţi cei douăzeci de ţărani reprezentanţi ai zemstvei, ne-am împrăştiat pe la satele noastre şi prin toate satele cu populaţie moldovenească ale ţinutului Bălţi, ca să adunăm iscălituri, pentru a ne uni cu patria-mamă, România. Şi această hotărâre nestrămutată şi sfântă vom duce-o la Chişinău în Sfatul Ţării, pentru ca aceştia, ascultând glasul nostru, să hotărască în grabă, în numele întregii ţări, sfânta mântuire mult dorită în veşnica unire cu ţara noastră, România!

“Tinere, guvernul nostru chiar doreşte să ne unim cu ţara?” a întrebat preotul Baidan mirat.

“Da, părinte! Dar fără susţinerea populaţiei ei nu pot face nimica.”

“Auziţi, fraţi şi surori, tineri şi bătrâni! Sfatul Ţării noastre aşteaptă susţinerea populaţiei! Aşa că, tinere, scrieţi-mă mai întâi pe mine, ca păstor al întregului sat, apoi scrieţi pe toţi delaolaltă, căci unde se duce păstorul credinţei, se duc după el toţi credincioşii. Mâine e sâmbătă şi vom merge împreună în sat, vom aduna iscălituri, iar poimâine e duminică şi voi veni la biserică, căci la sfârşitul serviciului divin voi rosti o predică în privinţa unirii cu ţara, şi vor iscăli toţi credincioşii, chiar şi femeile care ştiu o brumă de carte.”

“Părinte! Eu, ruschii, poate iscălit?” a întrebat soţul Tasiei, sora mai mare a soţiei, uitându-se jenat la toţi împrejur.

“Frate Ivan, n-are importanţă dacă eşti rus, principalul e să scăpăm de hoţii bolşevici, care-s fără Dumnezeu, şi de dvorenii ţarişti, la care tu până la armată ai fost clăcaş. Iar în ţara românească robia şi claca au fost desfiinţate încă de marele domnitor Alexandru Ioan Cuza, aşa că, unindu-ne cu ţara, populaţia Basarabiei va fi liberă, iar moşiile răzăşeşti şi cele boiereşti, pe care dvorenii ruşi le-au luat, se vor întoarce adevăraţilor stăpâni.”

Toate rudele mele şi musafirii erau într-o stare de bucurie şi de mirare, că nu se aştepta nimeni la întoarcerea Basarabiei înapoi de unde a fost răpită. Cât a ţinut înscrierea şi iscălitul, taraful lui Mihăiţă a cântat permanent Hora Unirii, şi, după ce s-a terminat cu iscăliturile, preotul Baidan a binecuvântat masa de la început, şi o altă petrecere a început, cu bucurie dublă, de au dansat şi tânăr şi bătrân. Preotul Baidan, cam încălat, dansa de-i curgeau sudorile pe faţă, de parcă îi turna cineva apă în cap, iar vestea unirii cu ţara l-a înveselit, încât a uitat că-i postul mare şi zi de vineri. Peştele, pe care la început l-a interzis, el singur a cerut să-l aducă pe masă, şi petrecerea s-a terminat a doua zi pe la amiazi.

Vărul Costache, aproape de ziuă, şi-a cerut scuze, şi s-a dus să se odihnească, căci peste zi trebuia să-şi îndeplinească misia pentru care a venit. Împreună cu dânsul s-a dus şi preotul Baidan să se odihnească la unchiul Ion. Iar preoteasa, fiind mai tânără, a rămas să danseze cu noi, tinerii.

Au trecut două săptămâni de la această întâmplare, când ne-am pomenit cu armata română în sat, şi nu semăna deloc cu armata muscalilor, oameni mari şi bolfoşi, brutali şi beţivi. Ostaşii români erau slabi şi rău îmbrăcaţi, dar buni la suflet şi omenoşi; şi caii, de asemenea erau slăbiţi. Ei au trecut Prutul din sătişorul Barza, care se află faţă în faţă cu satul Bisericani, precum şi din satul Sântă-Măria, pe la vadul scăldătoarei răzeşilor. Acolo, la mijlocul Prutului, era o moară de apă legată de pilonii unui pod străvechi, care cândva lega satul Sântă-Măria de vechiul sat răzăşesc Chilia, sat de baştină al hatmanului Stavăr, mare hatman al lui Ştefan cel Mare. Acel sat era aşezat între bălţile Prutului, în centrul pădurii domneşti, fostă cândva moştenire a domniţei Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, şi soţia lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca mărturie a rămas doar fundamentul , unde cândva a fost biserica satului, şi două cruci de piatră, mărturie a unor morminte. Pe una din cruci era săpat numele unei femei cu litere slavone – “Stavăr Ana”, iar pe cealaltă abia se cunoştea pronumele “Mihalcea”, dar numele nu-l ştia nimenea.

Se ştie că o parte din locuitorii satului s-au refugiat în satul Bisericani, cum sunt răzeşii care poartă numele de familie: Baghici, Bădărău şi Stavăr, iar familia Sterpu s-a ridicat în deal de la marginea pădurii domneşti, şi au format cătunul Sterpeni, lângă care a luat fiinţă satul Movileni. Restul populaţiei fostului sat Chilia numai călăul Kutuzov ştie în care pohod na sibir a fost trimis. Satul acestor martiri a fost ruinat, şi pământurile, cu o parte din pădurea domnească, au fost dăruite dvoreanului Reghincamf, neamţ de origine. Când eram copil treceam balta Chilia, care mai mult era uscată, şi cu băieţii ne duceam pe acele locuri, unde fusese cândva satul, unde era fundamentul fostei biserici şi câteva morminte. Nu departe erau câţiva meri de prăsade foarte bătrâni, şi pe jumătate uscaţi, de unde culegeam prăsade, de trei sorturi: Ilinca, Pana şi Limonca.

Armata română, după ce a trecut Prutul, a mers pe linia de hotar între ogoare, pe drumul răzăşesc, şi s-a umplut satul. La noi în gazdă stătea un ofiţer, şi, când a terminat soţia cina, l-am poftit la masă, şi el a primit oferta bucuros; am scos un ulcior de vin şi am ciocnit împreună. Tot gustându-l, l-a băut tot, şi a recunoscut că e un vin foarte bun, de marcă europeană. I-am povestit cum a fost vărul meu Costache Leancă, şi am iscălit aproape tot satul cererea de Unire cu patria-mamă, România.

El a zâmbit, şi a vorbit cu bucurie:

“De aceea am primit noi ordin să trecem Prutul, ca să oprim năvălirea hoardelor bolşevice, care ucid şi pradă populaţia, fără să se uite că mulţi sunt de-ai lor.”

Mi-a mai spus:

“Tinere, e bine că, după cum văd, aici la voi lumea n-a suferit de pe urma războiului, cum a suferit populaţia noastră de dincolo de Prut. Mai ales în locurile unde se stabiliseră muscalii ţarului, târgurile şi satele au fost jefuite, n-a mai rămas nici o pasăre, un purcel, o vită în curte. De oameni şi-au bătut joc mai rău decât barbarii, femeile şi fetele de la 12 ani au fost lăsate gravide. Iar nemţii şi austriecii, dacă au venit în locul lor, şi-au bătut joc de populaţie tot atât de barbar ca şi muscalii. Eu sunt fiu de boier de pe Valea Dornei, am lăsat acasă părinţii bătrâni şi trei surori necăsătorite. Cât au fost muscalii la noi, au găzduit un general rus care a protejat surorile şi averea, iar după ce au plecat ei, au năvălit austriecii, care ne-au prădat complet şi mi-au batjocorit surorile. Sărăcie, greutate şi nevoie este şi la populaţie, şi în cadrul armatei, dar sunt bucuros de unirea Basarabiei, pământul nostru e bun şi roditor, populaţia e harnică. Prin unire ţara va deveni mai bogată şi mai puternică” – aceste cuvinte ofiţerul le-a rostit printre lacrimi.

A doua zi tot regimentul de cavalerie a plecat spre Bălţi. În urmă s-a aflat că era regimentul 7 Roşiori din Iaşi, care a trecut Prutul la primul ordin, şi s-au grăbit spre oraş, ca să lichideze bandele bolşevice care se cuibăriseră acolo.

Nouă, sătenilor, parcă ne era frică cu noua stăpânire, căci eram deprinşi cu ruşii, şi credeam că aşa trebuie să fie. Şi prima mirare pe care am avut-o a fost la biserică, căci preotul Baidan făcea toate serviciile divine în limba moldovenească, fapt care, până atunci, îi era interzis. Mai pe urmă s-a deschis şcoala obligatorie de 7 clase, pentru băieţi şi pentru fete, şi tot învăţământul era în limba moldovenească sau română, căci este una şi aceeaşi limbă. Iar cea mai mare mirare a fost împroprietărirea ţăranilor cu pământ; a fost luată o mare parte din moşiile dvorenilor ruşi şi nemţi, cum era la noi boierul Reghincamf, şi s-au împărţit ţăranilor aşa-numitele nadeluri. Toţi sătenii erau în culmea fericirii, că aveau pământul lor propriu, iar munca obligatorie de clacă la boieri s-a lichidat. Şi în scurt timp sătenii noştri erau de nerecunoscut, toţi veseli şi bogaţi. Pe an ce trecea lumea trăia mai bine şi se făcea mai bogată.”

Mihai Maxim Leancă

sursa: miscarea.net

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: