92 de ani de la prima revenire a Basarabiei la România

27 martie 1918 – 27 martie 2010
Motto: „Avem un vis neîmplinit, /Copil al suferinţii, / De dragul lui ne-au răposat /Şi moşii şi părinţii.” (O. Goga – „Noi”)

Basarabia 92 de ani de la unire cizma bolsevica

De când s-a putut vorbi la noi despre Basarabia, în mod public, nu pe la colţuri, problema unirii românilor din teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost prezentată de istoriografia „comunistă” şi de cea postdecembristă într-o viziune triumfalistă, a adunărilor plebiscitare care hotărăsc entuziast unirea, ca şi cum toţi priveau cu jind la raiul din România, roasă de lipsuri, de boli şi de ocupaţia străină, a trupelor Puterilor Centrale. Prea puţin au fost luate în seamă mărturiile unor martori la evenimente care au surprins în lucrările şi memoriile lor complexitatea evenimentelor care se desfăşurau în Basarabia în perioada Primului Război Mondial (1914 – 1918) şi, cu deosebire, în timpul scurs de la revoluţia rusă din februarie 1917 până la ziua de 27 martie 1918, când s-a hotărât unirea cu România. Un martor nepărtinitor, atent la interpretarea fidelă a evenimentelor, a fost învăţatul ardelean Onisifor Ghibu.

Când vorbim despre complexitatea condiţiilor în care au avut loc pregătirea unirii şi unirea propriu-zisă, trebuie să avem în vedere următoarele:
a) Primul Război Mondial era în plină desfăşurare şi încă nu i se prevedea sfârşitul şi învingătorul;
b) România, atât cât mai rămăsese din ea, deşi câştigase luptele memorabile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în vara anului 1917, se afla într-o situaţie foarte grea;
c) Rusia, unde avusese loc o revoluţie în februarie 1917 care-l dăduse jos pe ţar şi regimul lui autocrat, era aliata României, dar după revoluţia bolşevică din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917, Rusia a început tratativele de pace cu Puterile Centrale, România fiind nevoită să încheie un armistiţiu cu ocupantul şi apoi să înceapă tratative de pace;
d) toată aprovizionarea armatei române se făcea prin Rusia, iar în provincia de margine a imperiului, care era Basarabia, se găseau depozitele de provizii pentru frontul românesc;
e) atât în România (o parte din Moldova rămasă neocupată!), cât şi în Basarabia erau trupe ruseşti care părăseau frontul, erau intrate în debandadă, se bolşevizaseră şi se dedau la jafuri, silnicii, furturi, omoruri şi chiar urmăreau să pună mâna pe putere. România de atunci avea probleme atât de grele încât n-a putut da o mână de ajutor frăţesc la ce se petrecea dincolo de Prut; basarabenii, prinşi în vârtejul revoluţiilor, au trebuit să se descurce singuri. Marele noroc l-a avut Basarabia şi România de la ardelenii din armata austro-ungară, prizonieri în Rusia, care au cerut insistent să lupte pentru România. O parte dintre aceştia au rămas, în împrejurări foarte grele, în Basarabia, contribuind hotărâtor la clarificarea poziţiei de urmat pentru basarabeni. Ardelenii au fost cei care, însufleţiţi de idealul naţional, al unui stat care să cuprindă pe toţi românii, i-au „monitorizat” pe fruntaşii românilor din Basarabia care ar fi vrut autonomia în cadrul Federaţiei Ruse. Până la elaborarea „celor 14 puncte” de către preşedintele american W. Wilson în ianuarie 1918, au fost elaborate de către Lenin şi puterea bolşevică de la Petrograd Decretul asupra păcii, Decretul asupra pământului şi Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, în care se specifica dreptul de autodeterminare. Ţăranii basarabeni se temeau să nu piardă pământul promis, dacă se unesc cu România, care nu le spunea mare lucru; ei erau victimele propagandei ruseşti a „Maicăi Rossia” şi a „tătucului Ţar”. De acolo, de la Rossia provoslovnică, aşteptau ei mântuire, speranţă şi dreptate. Câţiva studenţi entuziaşti din Basarabia şi-au deschis urechile şi la ce spuneau ardelenii despre o unire a românilor.
Nici soldaţii basarabeni din armata rusă n-au mai vrut o întoarcere la trecut, voiau o viaţă naţională proprie şi reforme democratice. În acest sens s-a manifestat Congresul ostaşilor moldoveni de la Chişinău din 25 septembrie – 8 octombrie 1917, care a dus la crearea unui organ reprezentativ numit Sfatul Ţării, având ca organ executiv Consiliul Directorilor. Pe de altă parte, intelectualii basarabeni se organiza-seră într-un Partid Naţional Moldovenesc şi au scos şi un ziar, „Cuvânt Moldovenesc”. Confruntându-se cu greutăţi neprevăzute, imposibilitatea de a apăra viaţa şi averea cetăţenilor, lipsa organelor de ordine, atacurile armate ale trupelor bolşevice, Consiliul Directorilor a cerut insistent ajutor de la România, care, din prudenţă, nu l-a acordat dintr-odată. Evenimentele se precipitau, nu mai sufereau amânare, cereau rezolvări urgente, aşa că preşedintele Consiliului Directorilor, Ioan Iuculeţ, asigurând autonomia, a trebuit să proclame în decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească. Se evidenţiază şi alţi fruntaşi basarabeni: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ştefan Ciobanu, D. Ciugureanu, care văd cu claritate direcţia de urmat: unirea cu România, cu anumite condiţii, drept garanţie că programul lor politic se va îndeplini. Când generalul Broşteanu a intrat în Chişinău pe 13 ianuarie 1918, pentru a curăţa provincia de anarhia bolşevică, Consiliul Comisarilor Poporului de la Petrograd a rupt legăturile diplomatice cu România. Tot atunci a „confiscat” tezaurul României dus la Moscova şi l-a declarat intangibil pentru oligarhia română.
O întrebare formulată de istoricul Alexandru Boldur vine să contrazică tot ce s-a spus despre armata română „de ocupaţie”, care a „anexat” „a cucerit” Basarabia: „…atunci de ce această republică anexată îşi proclama independenţa şi nu este direct unită cu România?”.

Într-adevăr, sub protecţia armatei române, la 24 ianuarie 1918 Republica Moldovenească îşi proclamă independenţa. Ameninţarea venea şi din partea Ucrainei, care ar fi vrut să încorporeze Basarabia. Unirea cu România începuse să se contureze pentru tot mai multe clase şi categorii sociale ca singura soluţie. României îi fuseseră impuse tratativele de pace de către Puterile Centrale care ar fi vrut să schimbe Dobrogea ocupată cu Basarabia, ceea ce generalul Alexandru Averescu a refuzat. Germania, forţa principală a Puterilor Centrale, nu s-a opus unirii Basarabiei; vedea în aceasta o slăbire a Rusiei.

În timp ce dincoace de Prut au loc schimbări de guverne, ajungându-se la formula unui guvern Marghiloman (personaj hulit, dar care a semnat pacea separată cu acordul regelui Ferdinand şi a lui I. I. C. Brătianu), dincolo de Prut delegaţii şi localităţi se adresează Sfatului Ţării cu dorinţa de unire. La 27 martie (stil vechi) Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a votat Unirea cu România. A fost, zice Alexandru Boldur, un act al înţelepciunii istorice.

Articol publicat de Ion Cernat în ziarul Crai Nou (judeţul Suceava)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: