Unirea noastră, ca o necesitate absolută

Unire Basarabia 27 martie

Fără doar şi poate, noi trebuie să vorbim cît mai des despre unire… cu mult mai des decît o facem acum, căci, în prezent, abordăm acest subiect numai la anumite date, cel mai des la 1 Decembrie, la 27 Martie… si cam atît!

Înţelepciunea populară are, în acest sens, mult sentinţe – zicale, pilde, diferite istorii din folclorul românesc ne demonstrează cît de importantă este unirea pentru om, pentru o comunitate, pentru o naţiune: „Unde-i unul, nu-i putere…”, ca să ne referim la doar o singură sinteză a gîndirii colective a românilor.

De fapt, tendinţa de unire a ceea ce e similar, dar dispersat, a caracterizat din totdeauna întreaga omenire. Prin unirea unor spaţii sau segmente de populaţie asemănătoare s-au format popoare, respectiv state mari cum ar fi China, Rusia, SUA, Franţa, Spania etc. Nu întotdeauna constituirea acestor şi altor popoare-state a decurs simplu, armonios, fără probleme, căci adeseori centrul aduna în jurul său teritorii sau populaţii eterogene, diferite, în multe cazuri – chiar şi adverse, exemplul Rusiei fiind poate cel mai edificator.

Şi mai puternică a fost aspiraţia de unire a popoarelor dezmembrate de către state mai puternice, de către imperii. Această aspiraţie a oamenilor de aceeaşi limbă şi origine etnică s-a accentuat în Europa în veacul XIX, cu deosebire după revoluţia de la 1848. Nu întîmplător perioada istorică de la acest an şi pînă în primele decenii ale sec. XX este numită de istorici „Secolul naţiunior”. În prima fază a acestei etape, cum ştim, apare şi Statul Român modern, ca urmare a Unirii Principatelor Moldova şi Muntenia, în 1859, independenţa României fiind consfinţită în 1878. În cam acelaşi timp se constituie şi alte state vecine, din Balcani: Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria. Să nu uităm însă că în aceeaşi perioadă apar pe harta Europei şi unele state mari, cu civilizaţii mai vechi şi mai avansate, cum ar fi Italia sau Germania.

Prima unire a românilor într-un stat independent a contribuit la consolidarea lor ca naţiune, a asigurat dezvoltarea lor socială, economică şi culturală. Poate cel mai mult realizările României în domeniul culturii, literaturii şi artelor a atras atenţia celorlalţi români, împrăştiaţi în trei imperii: Habsburgic, Rus şi Otoman. În nici unul din aceste imperii nu erau satisfăcute necesităţile spirituale ale românilor, ruşii promovînd cea mai cumplită politică de asuprire a popoarelor încorporate. În Basarabia nu existau şcoli, nu era presă în limba română, graiul băştinaşilor fiind scos cu totul din administraţie, apoi şi din biserică. În căutarea unei posibilităţi de a se manifesta, numeroşi, cei mai talentaţi fii ai Basarabiei au trebuit să părăsească baştina, stabilindu-se în dreapta Prutului: Alexandru Donici, Alecu Russo, B.P. Hasdeu, Zamfir Arbore, Victor Crăsescu, Constantin Stere… Aceşti basarabeni au pregătit Unirea basarabiei cu patria, ei, metaforic vorbind, au fost primii care au votat Unirea baştinei lor cu România, cu mult înainte de 27 Martie 1918!

Desigur, rolul principal în realizarea Unirii Basarabiei cu Patria l-a avut Sfatul Ţării, un parlament format în mod democratic şi care a putut întruni în rîndurile sale numeroşi basarabeni cu o pregătire profesională excelentă, oameni de o moralitate impecabilă, cu un acut simţ al răspunderii pentru destinul alegătorilor, adică a conaţionalilor lor asupriţi de străini. Acei membri ai Sfatului Ţării care au votat Actul Unirii Basarabiei cu România, pe 27 Martie / 9 Aprilie 1918, după realizarea Unirii nu au cerut privilegii, nu au luptat pentru posturi, avere, glorie. Este cea mai bună dovadă că pentru aceşti vrednici fii ai poporului nostru principalul era scoaterea semenilor lor din „imperiul întunericului”, din acea Rusie pe care chiar şi principalul ideolog al bolşevismului şi al „noii Rusii – URSS” a numit-o „puşcărie a popoarelor”.

Prin votul lor din 27 martie 1918 membrii Sfatului Ţării i-au putut salva pe basarabeni, fie şi parţial, fie şi provizoriu, de genocidul pe care aveau să-l făptuiască bolşevicii ruşi imediat după venirea lor la putere. În cei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa României întregite locuitorii acestei provincii au beneficiat de o stabilitate a vieţii, trăind într-o atmosferă de democraţie cum nu au ştiut nici o clipă în cei 106 ani de ocupaţie ţaristă. Dar, esenţial, ni se pare, că în aceste două decenii basarabenii au putut beneficia din plin de dreptul lor de a fi ceea ce sînt – români, de dreptul de a vorbi şi a învăţa limba strămoşească, de a se familiariza cu valorile literare, culturale, artistice, spirituale româneşti. Dacă nu existau acei 22 de ani, nu se ştie dacă între Nistru şi Prut mai existau astăzi vorbitori de limbă română, oameni cu simţire românească. Din această perspectivă, Unirea Basarabiei cu Ţara a fost şi rămîne o necesitate stringentă. Votul Sfatului Ţării, din 27 Martie 1918, este mereu valabil şi, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, nimeni niciodată nu-l poate anula.

Vlad POHILĂ,
ziarist

Un răspuns to “Unirea noastră, ca o necesitate absolută”

  1. Felicitari pentru continut,daca o mare parte din Basarabeni ar gindi asa si siar reinprospata memoria cu adevarul dureros pe care il traiesc ,acceasta parte de Romanie lucrurile ar sta altfel ,ar reveni la normalitate.Din pacate este mult de lucrat la mentalitatea Basarabeanului de rind pentru a intelege ce este mai bine pentru el si pentru intregul popor Roman pe oricare meleaguri sar afla.Sper totusi ca intro buna zi vom fi impreuna…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: