1 Decembrie este o zi importantă pentru istoria neamului românesc: ziua în care românii din provinciile istorice s-au unit cu toţii, în aceeaşi ţară.

Memoria vie a Unirii din 1918 nu poate fi păstrată decât facând referire la celălalt stat în care populatia majoritară este de origine română. Primul pas e să ne cunoaştem între noi şi să vedem locurile frumoasei Basarabii. Momentul e acum, condiţiile ne sunt favoribile iar fraţii ne aşteaptă“cu inima la trecători”.

Vă invităm alături de noi pe 1 Decembrie la Chişinău, pentru a sărbători Ziua Naţională a românilor.

>> Coeziune şi unitate naţională

>> Români, treceţi Prutul! Autocare din Bucureşti, Iaşi şi alte rute alternative de transport pentru 1 Decembrie

>> Veniţi din toate oraşele Basarabiei române

1 DECEMBRIE 2009 – CU TOŢII LA CHIŞINĂU!

Program:

09.00 – Depunere de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, întâmpinarea oaspeţilor din România.

09.30 – Turul turistic “Chişinău, oras românesc”
alternativ
10.00 – Turul istoric “Pe urmele Marii Uniri”

12.00 Hora Unirii în Piaţa Unirii Principatelor (mai sus de cinematograful Flacăra)

15.00 Marşul “Fraţii în veci vor fi fraţi”. Plecare de la Facultatea Pedagogică Ion Creangă (Kenfort) până la PMAN.

16.00 Sărbătoarea tricolorului în Piata Marii Adunări Naţionale

17.00 Concert în scuarul teatrului de Operă si Balet
- ora 18.00 harta României realizată din lumânări
- ora 19.00 – lansarea CDului Uniţi sub Tricolor în Basarabia

Nu a fost deloc uşor să alegem oraşul în care vom merge pentru a sărbători 1 DECEMBRIE 2009, ziua naţională a României…

1 decembrie 2008 la Alba Iulia a reprezentat o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului. Împlinirea a 90 de ani de la Unire, întărită cu prezenţa tinerilor activi din majoritatea oraşelor ţării au putut face să marcăm cum se cuvine o filă de istorie românească.

A venit apoi ziua de 27 martie, ziua unirii Basarabiei cu România. Pentru cei dintre voi care nu ştiu, toţi românii din graniţele actuale ale României au fost împiedicaţi să treacă Prutul la acestă dată. Pentru majoritatea dintre noi era prima oară când am fi ajuns la Chişinău. Eram nemulţumiţi la culme de faptul că am fost blocaţi la graniţă şi n-am putut ajunge la întâlnirea cu fraţii basarabeni dar, şi mai mult, ne-a şocat cât de disperate au fost autorităţile moldovene să ne ţină departe unii de ceilalţi.
Comuniştii din Basarabia au simţit cum le fuge pământul de sub picioare în aprilie. Zecile de mii de tineri din centrul Chişinăului ne-au dat tuturor o lecţie de curaj şi de demnitate naţională iar jertfa lor a reuşit, în cele din urmă, să înlăture pe anti-românii de la putere. Noi, în România, ne-am simţit iar nemulţumiti că nu am putut face mai mult să sprijinim Chişinăul. Graniţele erau din nou închise, de data asta situaţia durând peste 4 luni. Manifestaţiile noastre de susţinere, deşi ample, ca număr de persoane şi năzuinţe, nu au fost suficiente pentru a împiedica actele de violenţă extremă la care au fost supuşi eroii noştri în beciurile securităţii comuniste.

În frumoasa Românie, în preajma zilei de 1 DECEMBRIE va fi un crâncen război (bâlci) politic. Murdara lupta pentru putere va antrena după sine orice subiect din care politicienii pot acumula capital electoral. În anii trecuţi am putut striga la Alba Iulia “1 Decembrie, ziua naţională, nu este o campanie electorală”. Atenţie maximă, poate pe 1 Decembrie 2009, Alba Iulia va fi declarată zonă liberă de politicieni…

Dar… mai ales după 27 martie şi 7 aprilie, cugetul şi simţirea noastră sunt peste Prut şi nu la politicieni. Memoria vie a Unirii din 1918 nu poate fi păstrată decât făcând referire la celălalt stat în care populaţia majoritară este de origine română. Primul pas e să ne cunoaştem între noi şi să vedem locurile frumoasei Basarabii. Momentul e acum, condiţiile ne sunt favoribile iar fraţii ne aşteaptă “cu inima la trecători”.
Pe 1 DECEMBRIE 2009 invităm în oraşul de unde a început drumul către Marea Unire pe toţi cei care în aprilie urmăreau cu îngrijorare să vadă ce se mai întâmplă la “fraţii noştri”. Pentru că fraţii în veci vor fi fraţi, nu doar în martie, aprilie sau când îi mai vedem la televizor sau pe Internet:
1 DECEMBRIE 2009 – CU TOŢII LA CHIŞINĂU!

La data de 27 martie, 1918, Sfatul Ţării, în frunte cu trei oameni nobili, cu conştiinţă naţională : Ion Inculeţ – Preşedintele Sfatului Ţării; Pantelimon Halippa – Vice-Preşedintele Sfatului Ţării; Ion Buzdugan – Secretarul Sfatului Ţării; au votat „Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă – România pentru totdeauna”.

Acest act a fost unul dintre cele mai măreţe din istoria ţării noastre, iar perioada României Mari a fost una înfloritoare, din toate punctele de vedere.

Anul acesta se împlinesc 91 de ani de la declararea Actului Unirii. Cu această ocazie, la 27 martie 2009, între orele 16.00 – 19.00, grupul de iniţiativă „Spirit Românesc” va desfăşura o întrunire la Arcul de Triumf din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Dacă nu ai uitat care-ţi sunt rădăcinile, cine-ţi sunt strămoşii şi dacă ţi-e vie demnitatea de român, vino să te prinzi la Hora Unirii.

27 martie 2009, între orele 16.00 – 19.00, la Arcul de Triumf!

27 martie 2009:
ora 10.00, Uniunea Scriitorilor, Strada 31 August 1989 nr.98, întâlnire cu un simbol al românismului

ora 11.30, Cimitirul Central, depunere de flori si lumanari la mormintele membrilor Sfatului Tarii, str. A. Mateevici 11 (intersectie cu strada Armeneasca)

ora 12.30, Mitropolia Basarabiei. Str. 31 August, nr.161, Te Deum

Între orele 16.00 – 19.00, Grupul de iniţiativă „Spirit Românesc” va desfăşura o întrunire privind aniversarea a 91 ani de la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă – România, la Arcul de Triumf.

Invităm pe toţi cei cu spirit românesc la această sărbătoare.

Pe data de 27 martie 2009, între orele 16.00 – 19.00, Grupul de iniţiativă „Spirit Românesc” va desfăşura o întrunire privind aniversarea a 91 ani de la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă – România, la Arcul de Triumf.

Invităm pe toţi cei cu spirit românesc la această sărbătoare.

(revenim cu alte evenimente ce vor avea loc pe 27 martie la Chişinău)

Bucuresti, Piata Universitatii, ora 22.30, autocar

Timisoara, Sibiu, Brasov, Bacau

Cluj

Suceava, Botosani

Buzau, Focsani, Barlad

Iasi si Vaslui

Organizatiile pentru apararea drepturilor omului au fost puse in tema, orice abuz facut de vamesii moldoveni va face subiectul unui dosar inaintat la CEDO.

Vrăjmaşii noştri stau la hotare —
vrăjmaşi cât frunză şi iarbă,
la spatele nostru şi înăuntrul Ţării noastre,
dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru.
Acesta este NEUNIREA.
Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman
şi noi vom birui totul.

Pan Halippa:
(Din cuvântul rostit la Congresul Ostaşilor Moldoveni – 20 octombrie 1917)

Dacă în Transilvania şi în Bucovina trăia gândul, că odată şi odată ele se vor uni cu România, trebuie să recunoaştem că aproape nimeni nu credea în învierea Basarabiei, care era socotită pentru vecie pierdută în braţele colosului de la răsărit. Cei o sută şi mai bine de ani de apăsare rusească se părea că stinseseră acolo orice urmă de conştiinţă românească, fără vreo nădejde de întremare.

Şi totuşi în cartea vieţii stătea scris că piatra pe care a nesocotit-o Ziditorul va ajunge piatra din capul unghiului; Basarabia, cea mai înapoiată şi mai înstrăinată provincie românească, a fost cea dintâi care a revenit la trupul naţional, iar ţara clasică a iredentismului daco-roman, Transilvania, fu sortită să fie cea din urmă la ospăţul cel mare al bucuriei.

Onisifor Ghibu

Oricât nu s-ar scrie despre Marea Unire de la 1918, oricâte dovezi şi argumente nu s-ar aduce în favoarea unor legităţi ale istoriei, care au dus la crearea României Mari, totuşi nici cea mai doctă argumentare n-o să spulbere senzaţia de miracol.

Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supraveţuirii.

Armatele germane au redus dimensiunea ţării la o bună parte din teritoriul Moldovei de odinioară, prefăcând Iaşul în capitală temporară. Emisarii regali, printre care, la acel moment foarte activ s-a dovedit a fi poetul Octavian Goga, căutau insistent un loc în Rusia, unde s-ar putea refugia Casa Regală în cazul când armata germană ar fi ocupat şi Moldova. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu regele României şi suita sa dacă ar fi nimerit în cazanul revoluţiei ruse…

Frontul Român începuse să dea fisuri grave în urma revoluţiei din februarie, în urma anarhizării treptate a armatelor ruse, fenomen care culmina cu dezertarea în masă a unităţilor militare. Şi aici e cazul să remarcăm alt miracol, refacerea armatei române, care în 1916 suferise o criză, cum mai rar se întâlneşte în istorie. Dar cu ajutorul aliaţilor şi a eroismului ostăşesc, în scurtă vreme oştirile au compensat uriaşele pierderi, răsturnând cumpăna războiului la Mărăşeşti, Mărăşti şi pe râul Oituz. Deci este firesc ca miracolul renaşterii să-l legăm direct de renaşterea armatei române, care a reuşit treptat să acopere golurile create de dezertarea unităţilor ruseşti.

Nici până astăzi nimeni nu poate explica de ce Chişinăul şi de ce anume Basarabia a dat tonul nesperatului act de unire. Cauze sunt multiple şi explicaţii există nu mai puţine, dar sunt momente peste care trecem prea uşor fără să subliniem nişte accente principiale.

Basarabia în 1917 intrase conştient în revoluţie şi, dacă la început lupta era antimonarhică, apoi începând cu luna aprilie accentul s-a schimbat radical spre o mişcare conştientă de eliberare naţională. Orice revoluţie înseamnă, în primul rând, o eliberare de dogme şi convenţii. De aceea emisarii basarabeni cereau guvernului român aflat la Iaşi să unească Basarabia, fiindcă ei nu mai aveau frică de colosul imperial, nu mai aveau teamă de frontierele arbitrare. În sufletul lor deja se degajase acel fior de adevărată libertate. Insistenţa cu care erau refuzate ofertele lor tăgăduieşte faptul că demnitarii de atunci, inclusiv conducerea militară, percepea în profunzime evoluţia evenimentelor care se produc.

Istoria anului 1917-1918 ne-a dat o lecţie unică şi irepetabilă, cum din mai multe forţe slabe, dezbinate se poate forma un flux politic puternic şi bine orientat. Unul dintre magicienii care a reuşit să facă combinaţia de racordare a intereselor politice, naţionale, sociale la un singur ideal a fost Constantin Stere.

Mulţi participanţi la aceste evenimente, ulterior au încercat să-şi asume lor toată gloria pentru cele produse în martie 1918. Aşa, spre exemplu, ex-prim-ministrul Alexandru Marghiloman în memoriile sale afirma că, de fapt, unirea s-a făcut la Bucureşti, la Chişinău au fost făcute doar formele. Şi asemenea mostre de judecare simplistă a unor fenomene complexe găsim şi în alte cărţi. Datoria noastă este să punem în valoare adevăratele mobile şi resorturi ale fenomenului unificator, care se pare că în această parte a Europei pare să aibă o frecvenţă tot mai mare. De la Mihai Viteazul de la 1600, la 1859, la 1918 ş.a.m.d.

Istoricul Alexandru Boldur în studiul Unirea. Analiza psihologică a evenimentelor.1918-1928 (Chişinău, 1928) conturează trei teze diferite care au avut susţinători şi care şi-au găsit argumentarea respectivă în literatura de specialitate: „…Unii spun: rolul principal în Unire îl jucau factorii din Regat, adică armata şi acei oameni care reprezentau Regatul, în special Stere, Marghiloman ş.a. Alţii spun: însemnătatea primordială o avea propaganda, pe care o duceau ardelenii. Stere, reprezentantul Regatului, accelerând procesul normal, numai l-a denaturat. În fine, alţii cred, că Unirea se datoreşte mai întâi de toate basarabenilor. Prima părere este reprezentată de Cazacu(dr.Petre Cazacu—Iu.C.).”

Aceiaşi părere este susţinută şi de toţi adversarii Unirii, adăogând, ce-i drept, multe nuanţări negative şi de la ei, şi mai ales modificând înţelesul primordial pe care-şi construieşte argumentarea fostul director general al Directoratului Republicii Democratice Moldoveneşti P.Cazacu .

A doua părere este apărată de ardeleanul Onisifor Ghibu, participant nemijlocit la evenimentele unirii în sectorul cel mai greu –Basarabia. Şi, în fine, a treia părere o găsim elucidată în cărţile istoricului bucovinean Ion I.Nistor, participant şi el la evenimentele ce s-au petrecut mai întâi la Chişinău, apoi la Cernăuţi. Dar calitatea de martor ocular nu este şi argumentul forte că deţii poziţia cea mai obiectivă. De aceia e bine să examinăm opiniile unui analist imparţial, care în situaţia noastră, este istoricul Alexandru Boldur şi cităm din studiul menţionat anterior:

„…D.(P.)Cazacu în cartea sa Moldova dintre Prut şi Nistru apără punctul de vedere că rolul hotărâtor este jucat de armata română şi calităţile personale ale lui Stere(vezi pag. 264,316-317). În mod foarte hotărât a declarat dânsul aceasta la banchetul din 29 martie 1918, unde a spus: „ Unica revoluţie ce s-a ţinut în Basarabia a fost Unirea. A fost un act revoluţionar, dar naţional. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt: dl.Stere şi armata română(//Sfatul Ţării, 1918, din 3 aprilie). Şi ca un corolar arată nehotărârea basarabenilor, „ atitudinea îndoielnică a unor elemente faţă de intrarea armatei române”, tendinţa de a crea o republică neatârnată etc.(Moldova dintre Prut şi Nistru, pag.272, 273, ş.a.)

Dacă la Cazacu ideea de prevalare a factorilor regăţeni asupra celorlalţi se toceşte prin însăşi expunerea mersului evenimentelor acelui timp, în schimb la adversarii Unirii această idee se ascute până la limită. După părerea lor, (Miliukow şi autorii din lagărul stâng), Basarabia a fost cucerită, anexată şi totul ce se petrecea în Sfatul Ţării ar fi fost numai o comedie şi trădare.

Onisifor Ghibu apără ideea că însemnătatea principală în evenimentele Basarabiei o avea propaganda ofiţerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev. Acest element el denumeşte „ motorul principal şi hotărâtor al evenimentelor din viaţa Basarabiei(Onisifor Ghibu.De la Basarabia rusească la Basarabia Românească.—Cluj, 1926). Basarabenii de la Kiev s-au pus repede pe punctul de vedere naţional, pur românesc. „Dacă în Basarabia – continue dânsul – n-ar fi acţionat în aceste vremuri extrem de critice şi alţi factori decât cei basarabeni, întreaga mişcare naţională de până aici ar fi rămas o simplă aventură naivă…Sfatul Ţării n-avu norocul să se poată constitui pe baze pur naţionale…Şi aceasta din cauza amestecului revoluţionarilor „ basarabeni veniţi de la Petrograd sub conducerea d-lui Inculeţ”. Dar totuşi mai la vale dânsul recunoaşte, că însuşi înfiinţarea Sfatului Ţării purta caracterul naţional şi chiar românesc. Sufletul Basarabiei se îndrepta spre marea idee naţională datorită „înţelepciunii şi patriotismului armatei române pe de o parte, iar pe de alta a unirii sfinte plămădite în jurul României Nouă”. Mersul de mai departe al evenimentelor dânsul îl redă în modul următor: în ziua de 5 martie regele a primit demisia guvernului Averescu. Stere a crezut că e momentul favorabil „pentru a ruga puterile centrale să se milostivească a întări ele drapelul românesc pe zidurile Chişinăului”. Puterile centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului şi a Dobrogei să-şi anexeze „sub o formă convenabilă şi localnicilor” Basarabia. Restul era făcut de Stere. „Ajutat de marea putere de persuasiune pe care o posedă, izbuti în timp de două zile să determine pe deputaţii moldoveni ai Sfatului Ţării să voteze Unirea. Autorul personal crede, că Unirea a fost „forţată”. Ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc unirea Ardealului şi a Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului -sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor”. Atunci şi Unirea ar fi fost votată în unanimitate, şi nu cu 2/3 din voturi, după cum a avut loc la 27 martie 1918(Onisifor Ghibu.Cum s-a făcut Unirea Basarabiei.—Sibiu, 1925).”

Şi în fine, cea de a trei teză este expusă de un istoric doct, care are la activ o Istoria Basarabiei, opus care în 1924 era deja la a patra ediţie.

Părerea lui Ion I. Nistor este următoarea. „De formă Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică n-avea nici organizarea cuvenită şi nici condiţiile de dezvoltare necesare pentru propăşirea unui stat. Fiecare om cu judecată îşi putea da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Unica cale de a rezolva problema era numai Unirea. „Gândul acesta nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai lăuntrice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat…La privirea steagurilor biruitoare şi a ostaşilor eroici grupaţi sub adumbrirea lor, precum şi în urma propagandei de trezire şi deşteptare a conştiinţei naţionale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din vechiul Regat, din Ardeal şi din Bucovina, se trezi şi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru şi în deosebi ale conducătorilor lor ideea consolidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce în sânul patriei-mame.(Nistor, Ion.Istoria Basarabiei.—Cernăuţi, 1923). Despre rolul lui Stere nu este nici un cuvânt.”

Toate aceste idei, care se completează şi se contrazic, converg spre un singur numitor comun. Marele rol în înfăptuirea Unirii la jucat o generaţie întreagă, care şi-a asumat toate responsabilităţile pentru acest pas fundamental în destinul României şi al provinciilor înstrăinate; generaţie care a lipsit la apelul istoriei la începutul anilor ‘90 ai secolului XX, când conjunctura istorică, politică, diplomatică a fost extrem de favorabilă pentru repararea marilor nedreptăţi comise împotriva Basarabiei şi Bucovinei de Nord de Colosul Roşu din Est..

Revenind la perioada Unirii din 1918, suntem obligaţi să fim obiectivi şi să spunem lucrurilor pe nume. Catalizatorul principal al acelor fundamentale evenimente a fost C.Stere, care era conştient de apropierea unor faze istorice propice pentru întregirea ţării. Anticiparea evenimentelor dovedeşte că marele om politic basarabean era conştient de evoluţia dramatică a evenimentelor.

Argumentarea necesităţii de Unire a românilor într-un stat naţional C.Stere o expune consecvent şi curajos, chiar în ziua de 27 marie 1918, în şedinţa care urma să voteze Unirea. Trecutul lui revoluţionar, deportarea, ocna, puşcăriile ţariste, drumul lung al pătimirilor îi acordau un drept moral prioritar să judece traectoria istorică a Basarabiei:

„Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia, şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea Statul Român, dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea unirii?

Domnilor, se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiar la dreptul de viaţă, fiindcă fără a avea acces la mare, România nu poate trăi. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor Guvernul Român, devenind trădătorul întregului trecut al poporului românesc, ar renunţa la aceasta. Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod inevitabil la aceea, că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa unei necesităţi crude: să fie ruptă în bucăţi de către vecini.

Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice, nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care-i dictează să-şi găsească ieşire la mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru sau bazându-se pe alte elemente ale societăţii, anume acele elemente, care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singuri dreptul de a vorbi în numele ei. Şi dacă unirea s-ar face sub auspiciile elementelor doborâte de noi, la ce ar duce aceasta?

Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă ar fi zadarnice.

Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toată groaza trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare un pretext oarecare, o oarecare creaţiune logică să justifice această răspundere?

Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre!”.

Această alocuţiune C.Stere a rostit-o în limba rusă, ca minoritarii să n-aibă dubii că n-au înţeles corect ceva din cele expuse. Indirect factorul lingvistic a fost utilizat ca un argument suplimentar al unei poziţii bine chibzuite şi echilibrate, care nu mai lasă loc pentru echivoc. Partea a doua a cuvântării sale el a rostit-o în româneşte, pe înţelesul clar al consângenilor:

“Unul din reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că, dacă se va face unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici. Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu această ţară sunt atât de slabe şi şubrede, poate să aibă acelaşi mod de judecată, ca şi populaţia băştinaşă?

Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert şi s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.

Un veac fără sfârşit, noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost interzisă, un veac întreg cartea în limba natală a fost persecutată, ca o otravă revoluţionară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale.

Şi acuma, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale, cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiunile acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta, că mâine voi veţi putea avea această posibilitate.

“Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lumineze”.

După o sută de ani putea fi redresată o greşeală istorică şi acestei generaţii îi revenise greaua misiune s-o facă.

Procesele verbale stenografiate fixează obiectiv o realitate dintr-o şedinţă, dar adevăratele trăiri şi emoţii nu ating pana stenografistelor şedinţei, pe când noi dorim să cunoaştem reacţia firească a unui om din sală, a unui personaj din mulţime căruia, în rând cu alţii, se adresa profesorul ieşean.

Martorul acelei evoluţii spectaculoase a lui Constantin Stere, ţăranul Ion Codreanu, prietenul şi pământeanul lui de la Soroca, peste aproape douăzeci de ani îşi amintea, mărturisindu-i avocatului şi publicistului R.Marent, impresiile sale. Acesta la rândul său le-a dat publicităţii: „Nu-l văzusem pe Stere din primăvara anului 1906, când iată evenimentele anului 1918 mă aduc la Chişinău, fiind ales deputat în Sfatul Ţării. După cum se ştie, Stere a ţinut, înainte de săvârşirea unirii, numeroase cuvântări, care au făcut asupra tuturor luptătorilor o impresie profundă. Erau două partide în joc. Unul “Blocul Moldovenesc” care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: “Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organizaţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din “Fracţia Ţărănească” şi să-i alipească la “Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majoritate, fiind doar câteva voturi contra. Unirea s-a înfăptuit graţie marelui concurs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Constantin Stere. Doi factori au contribui la îndeplinirea evenimentului de la 27 martie 1918. Unul, armata Română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele frământate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi mărturii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi profesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi votarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere.

…Şedeam într-un colţ şi ascultam cu evlavie, cum Stere, vorbea şi cum argumenta pentru reuşita votului, iar, după ce şi-a terminat cuvântarea, zărindu-mă, a venit lângă mine, m-a recunoscut şi, întinzându-mi mâna, m-a întrebat, ce părere am despre cele rostite de dânsul? I-am răspuns numai două cuvinte şi anume: – “Bine, bine”.

Răposatul mi-a răspuns, la rândul său: – “Ştiu că este, dar voiesc să cunosc părerea D-tale sinceră; cu alte cuvinte, refrenul”.

I-am răspuns din nou: Am să vă spun altă dată şi refrenul.

Mulţi ani după această întâmplare, Stere, aducându-şi aminte de această scurtă convorbire, mă tachina, întrebându-mă “refrenul”.

Am luat parte la toate şedinţele Sfatului Ţării în care s-a votat reforma agrară atât de necesară şi de dorită pentru ţărănimea basarabeană. Am putut să cunosc, şi cu acest prilej, şi alte însuşiri pe care le avea Stere, nu numai acelea de orator, de mare omenie şi l-am admirat şi mai mult şi l-am respectat pentru felul lui de a fi, admiraţie pe care i-am păstrat-o şi o păstrez cu sfinţenie, înainte. ”

(R.Marent Cu moş Ion Codrenu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere.// Viaţa Basarabiei. , 1939.- Nr. 4)

Lecţia basarbeană mai are şi o altă semnificaţie. La Chişinău erau concentraţi foarte mulţi intelectuali :bucovineni, bănăţeni, regăţeni, macedoneni

şi transilvăneni. Istorici, publicişti, profesori, ei au fost acea curea de transmisie care a înlesnit exportarea şi exploatarea experienţei unificatoare basa-

rabene şi la ei momentul ruperii de la imperiul austro-ungar s-a produs

cu mult mai uşor, dat fiind solul naţional mai prielnic şi conştiinţa naţională mai puţin infectată de virusul imperial.

Unirea Basarabiei cu România a început odată cu formarea biroului de înfiinţare a Sfatului Ţării. Adică odată cu ideea de a forma un legislativ propriu, care ar dirija procesele revoluţionare din provincie şi care le-ar canaliza treptat de pe un făgaş strict social pe unul naţional şi apoi social.

Începând cu 21 noiembrie 1917 fiecare pas al Sfatului Ţării a fost îndreptat în această direcţie, deşi opoziţia cerea o apropiere de oricare altă faţă, de alt partener, dar numai nu de România.

Data 27 martie 1918 a fost pasul cel mai important în procesul unirii, dar nu şi definitiv. Dacă acest proces a fost sabotat de fracţiunea minorităţilor şi o parte din fracţiunea ţărănească, cele 11 condiţiuni anexate la actul unirii au menţionat unitatea în rândurile fracţiunii majoritare moldoveneşti şi a susţinătorilor lor. Pe când unirea din 27 noiembrie 1918, fără condiţiuni, a provocat mari animozităţi şi mulţi dintre cei care au votat unirea cu condiţiuni au rupt rândurile şi au trecut de partea opoziţiei.

Astăzi putem evoca diverse motivări, dar dintre cele mai importante sunt: dorinţa de a nu părăsi terenul unei administrări deja formate în favoarea alteia, pe care mulţi o considerau devansată, anumite particularităţi erau o garanţie pentru populaţia minoritară că drepturile lor nu vor fi lezate, ba chiar mai mult, ştiind că ei erau favorizaţi de regimul ţarist situaţia era aceeaşi şi pe viitor în cazul autonomiei preconizate.

Slaba conştientizare a rădăcinilor româneşti îi făceau pe mulţi deputaţi să şovăie în planul naţional. Propaganda ţaristă, care prin şcoală şi prin presă formase o opinie negativă faţă de România şi o menţinea cu perseverenţă, a avut efect. Marea majoritate a deputaţilor erau oameni de bună credinţă, dar cu puţină carte. Cele două sau patru clase parohiale nu puteau înlocui studiile pe care le aveau, spre exemplu, deputaţii Consiliului Naţional al Bucovinei, care în mare parte aveau studii superioare şi, chiar, titlul de doctor. De aceea procesul de unire a Bucovinei cu România s-a desfăşurat aproape fulgerător şi cu o unanimitate perfectă.

Acelaşi lucru se referă şi la momentul unirii Transilvaniei şi Banatului cu România.

Regimul austro-ungar a dat mai multă libertate românilor de acolo, unii dintre ei aveau experienţa parlamentară de la Viena şi Budapesta, întocmai ca şi bucovinenii. Pentru o mişcare politică experienţa parlamentară era o moştenire serioasă. Astfel se şi explică factorul bunei organizări a strângerii de semnături în favoarea Marii Adunări de la Alba Iulia, de înaintare de delegaţi cu confirmări notariale, şi însuşi actul adoptat de Marea Adunare are autentificarea unui notar. Deci fiecare pas s-a făcut conform unor legi unanim acceptate de toată lumea.

Basarabenii n-au avut partide politice proprii, ci doar reprezentanţi în partidele mari din Rusia. Vocea lor era acoperită de politica centrului, care-şi punea scopuri mari: răsturnarea monarhiei, ori îmbunătăţirea monarhiei şi a constituţiei, dar nici un partid politic nu-şi punea sarcina destrămării Rusiei şi revenirii teritoriilor ocupate la formulele lor statale de odinioară. Adică: eliberarea Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Basarabiei, Ucrainei, Bielirusiei, Georgiei etc.

Bolşevicii au speculat perfect această slăbiciune a partidelor istorice ruse. Cum a apărut dorinţa de aşi recăpăta independenţa ei au şi lansat principiul autodeterminării popoarelor care a însemnat pentru ei o creditare de încredere din partea minorităţilor naţionale care într-o Rusie formată doar din minorităţi a fost decisivă.

Cât de bine evitau aceste teme partidele politice, îndeosebi temele eliberării naţionale se poate vedea pe exemplul celor care s-au eliberat. Societăţile naţionale s-au scindat sub povara problemelor sociale şi dorinţa de a înfăptui o revoluţie socială.

Letonia lupta pentru libertate, iar V. Lenin avea la Kremlin garda cea mai devotată formată din puşcaşii letoni.

Acest exemplu mărturiseşte clar că situaţia societăţii ruse în anii 1917-1918 era cu mult mai complicată decât în ţările Europei Centrale.

În Sfatul Ţării era un singur deputat care a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei. Dar experienţa lui parlamentară nu era de nici un folos, fiindcă Duma de Stat era un fel de parlament decorativ, cu un fel de existenţă consultativă. Deciziile mari se luau la nivel de guvern, apoi le aproba sau nu împăratul.

Cu toate acestea remarcăm că fiecare pas al Sfatului Ţării a fost racordat la legile existente atunci, iar structura mare a parlamentului basarabean cu multiple comisii avea şi rolul de a şcolariza deputaţii, de a concentra eforturile lor pe anumite direcţii.

Posibilitatea de aşi exprima nestingherit opinia făcea ca majoritatea deputaţilor să fie activi, să gândească colectiv, şi în rezultat deciziile luate erau rodul unei munci serioase. Dictarea deciziilor din afară nu era admisă. Totul se obţinea prin confruntarea de idei. Evident că, dacă ar fi fost înalt gradul de şcolarizare, dacă marea majoritate a deputaţilor ar fi avut studii superioare şi titlu ştiinţific, calitatea deciziilor ar fi fost alta, viteza de trecere a lor prin comisii şi şedinţe plenare ar fi fost alta şi, desigur, nu ar fi apărut necesitatea de a împărţi procesul de Unire, la Chişinău, în două etape: 27 martie 1918 – 27 noiembrie 1918.

Prima a fost la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România în care erau formulate 11 condiţiuni şi etapa a doua, când la 27 noiembrie 1918 s-a votat Unirea fără condiţiuni. Trebuie să înţelegem că acest proces de reintegrare nu era o paradă a unor patrioţi care făceau ce le trăsnea prin cap, era o luptă acerbă de schimbare a mentalităţii imperiale, de mişcare a unor straturi care odinioară nu fuseseră implicate în mişcările politice. Şi trebuie de menţionat că experienţa revoluţionară a anilor 1917—1918 a avut o influenţă benefică asupra întregii vieţi politice româneşti.

Şi totuşi victoria obţinută în 1918 nu poate fi pusă ca o coroană de lauri doar pe umerii oamenilor politici. Ea este Victoria unei Generaţii care va rămâne în analele secolului XX ca GENERAŢIA UNIRII.

1 decembrie 1918 şi Alba-Iulia au însemnat şi vor însemna în istoria românilor momentul ideal de organizare a statului românesc, indiferent de conjuncturile politice. Chiar dacă hărţile, istoriile şi enciclopediile de moment, tratează un pic altfel formarea României Mari, inimile adevăraţilor români au forma hărţii României stabilită prin actul Unirii de la Alba-Iulia. Şi acesta este poate cel mai mare miracol.

articol scris de Iurie Colesnic, gasit aici

Sfatul Ţării a fost organul legislativ şi executiv al Republicii Democratice Moldoveneşti proclamate întîi ca autonomă într-un imperiu în destrămare, apoi independentă pe teritoriul desfiinţatei gubernii a Basarabiei. Sesiunile sale s-au deschis la 21 noiembrie / 3 decembrie 1917. Încă din prima zi s-a dovedit caracterul românesc al adunării reprezentative a Moldovei răsăritene, în mod limpede şi fără echivoc pentru toţi cei cu judecata neînceţoşată. La deschiderea festivă s-a sfinţit un drapel naţional şi s-a intonat imnul naţional, „Deşteaptă-te, române”. Mai mult decît atît, odată ales preşedintele Sfatului, Ion Inculeţ, deputata Elena Alistar, reprezentantă a femeilor, a pus pe umerii acestuia o frumoasă panglică naţională tricoloră. Aflăm cu surpriză deci că istoria bătrînului cîntec transilvănean ca imn naţional a început la Chişinău. „Deşteaptă-te, române” este din 1990 imnul naţional al României. Pentru o bună perioadă a redevenit, am putea spune, pentru a doua oară, imn de stat al Republicii Moldova în 1991, şi este memorabilă vizita primului preşedinte al tînărului stat la Bucureşti, în timpul căreia s-a intonat de două ori la rînd imnul „Deşteaptă-te, române”, onorînd ambele state româneşti şi pe preşedinţii Ion Iliescu şi Mircea Snegur. Odată reorganizată maşina propagandistică şi expansionistă rusească, imnul a trebuit schimbat sub presiunile acesteia cu celebra poezie a lui Alexe Mateevici, dar deja s-a pus problema înlocuirii şi acestui imn cu altul mai internaţionalist. Se scot la lumină în prezent şi ideile prăfuite ale propagandei sovietice conform cărora românii din Moldova răsăriteană aparţin altei etnii decît fraţii lor din Ţara Românească, Ardeal şi Moldova apuseană, chiar de către liderii comunişti ajunşi la putere, infirmînd astfel secole de istorie şi tradiţia pămînteană.

S-a trecut la votare doar după dezbateri aprinse. Reprezentanţii minorităţilor au cerut în general vot secret iar apoi s-au abţinut ori au votat împotrivă. Deputatul moldovean Ion Buzdugan a cerut vot deschis astfel ca istoria să ştie adevărata opţiune a Parlamentului basarabean:

„Las ca poporul nostru, ţara noastră şi toată lumea să ştie că noi românii basarabeni, care au suferit un veac întreg sub jugul ţarismului rus, că noi toţi dorim unirea cu fraţii noştri de peste Prut, că noi toţi voim să fim şi să rămînem pentru totdeauna cu toţi românii.”

O poziţie remarcabilă în timpul dezbaterilor a avut reprezentantul în Sfat al polonezilor, Felix Dudchievicz, mai mult decît demnă de a fi amintită:

„Regret mult că în această zi solemnă pentru Republica Moldovenească eu trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul împilării atît a naţiunii moldoveneşti cît şi a celei poloneze. Limba moldovenească n-o cunosc eu, iar pe cea poloneză nu o vor înţelege moldovenii.

În această zi măreaţă, eu salut călduros nefericitul şi în acelaşi timp fericitul popor moldovenesc înfrăţit, care în sfîrşit poate să se unească cu poporul românesc legat prin sînge.

În numele poporului polonez susţin, în întregime, unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc şi moldovenii, locuitorii băştinaşi ai acestei ţări.”

Esenţa declaraţiei blocului moldovenesc supusă votului şi citită de Ion Buzdugan se concentrează în primele ei rînduri:

În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile hotare cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.

Rezultatul votului a fost conclusiv: 86 pentru, 3 împotrivă, 36 de abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”

Să vedem numele celor care au desăvîrşit votul reparator al înstrăinării românilor moldoveni. Au votat pentru Unire:
1. Nicolae Alexandri
2. Elena Alistar
3. Ion Buzdugan
4. Ilarion Buiuc
5. Constantin Bivol
6. Ignaţie Budişteanu
7. Teodor Bîrcă
8. Nicolae Bosie-Codreanu
9. Ştefan Botnarciuc
10. Gheorghe Buruiană
11. Teodosie Bîrcă
12. Vladimir Bogos
13. Vladimir Budescu
14. Alexandru Baltag
15. Ion Valuţă
16. Nicolae Grosu
17. Vasile Gafencu
18. Simeon Galiţchi
19. Vasile Ghenţul
20. Andrei Găină
21. Alexandru Groapă
22. Dimitrie Dragomir
23. Felix Dudchievicz
24. Dimitrie Dron
25. Boris Epure
26. Pantelimon Erhan
27. Vitalie Zubac
28. Ion Ignatiuc
29. Ion Inculeţ
30. Teofil Ioncu
31. Anton Crihan
32. Ion Creangă
33. Afanasie Chiriac
34. Dimitrie Cărăuş
35. Ion Corduneanu
36. Grigorie Cazacliu
37. Anton Caraiman
38. Pavel Cocarlă
39. Ion Costin
40. Vladimir Ciorescu
41. Grigorie Cazacliu
42. Vladimir Cazacliu
43. Vasile Lascu
44. Nicolae Mămăligă
45. Mihail Minciună
46. Anatolie Moraru
47. Alexandru Moraru
48. Dimitrie Marţa
49. Gheorghe Mare
50. Mihail Maculeţchi
51. Dimitrie Marghitan
52. Teodor Neaga
53. Gheorghe Năstas
54. Constantin Oşoian
55. Gherman Pîntea
56. Vasile Mândrescu
57. Ion Pelivan
58. Efimie Palii
59. Ion Pascăluţă
60. Petru Picior-Mare
61. Elefterie Siniclie
62. Nicolae Suruceanu
63. Timofte Silitari
64. Chiril Sberea
65. Nicolae Sacară
66. Andrei Scobioală
67. Chiril Spinei
68. Gheorghe Stavro
69. Teodor Suruceanu
70. Gheorghe Tudor
71. Ion Tudose
72. Grigore Turcuman
73. Teodor Uncu
74. Pantelimon Halipa
75. Teodor Herţa
76. Leonida Ţurcan
77. Vasile Ţanţu
78. Nicolae Cernăuţeanu
79. Nicolae Ciornei
80. Vasile Cijevschi
81. Vasile Cerescu
82. Nicolae Cernof
83. Nicolae Soltuz
84. Constantin Stere
85. Zamfir Munteanu
86. Iacov Sucevan

Pe 27 martie 1918 s-a infaptuit unirea Basarabiei cu tara mama. La 91 de ani de la atunci, pe 27 martie 2009 vom participa la manifestarile ce celebreaza Unirea. Cu totii la Chisinau pe 27 martie! http://27martie.wordpress.com

Persoanele care sunt din România şi vor să ajungă în cel de al doilea stat românesc pe data de 27 martie 2009 pentru a sărbători Ziua Unirii Basarabiei cu România au nevoie doar de un paşaport valabil.

Pentru cei ce nu au paşapoart, actele necesare sunt:
- carte de identitate în original şi copie
- certificat de naştere în original şi copie
- cerere completată cu datele personale (cererea se găseşte la orice centru de eliberare a paşapoartelor)
- chitanţă de la CEC privind achitarea sumei de 96,20 de lei (32 LEI – taxa consulară + 64,20 LEI – costul paşaportului).
Termenii de eliberare a paşapoartelor diferă de la oraş la oraş, e bine să mergeţi la Serviciul de Paşapoarte din oraşul vostru pentru a fi siguri.

Pentru mai multe informaţii, ne puteţi întreba şi pe noi.

CU TOŢII LA CHIŞINĂU PE 27 MARTIE!

Am creat acest blog pentru a vă invita alături de noi la Chişinău pe 27 martie 2009, la împlinirea a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

Primul pas spre înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, s-a realizat pe 27 martie. Datorită unor forţe exterioare, această unire a durat puţin. La 91 de ani de atunci, încă simţim româneşte şi nu am uitat de românii care sunt separaţi de noi prin nişte graniţe impuse de alţii.

CU TOŢII LA CHIŞINĂU PE 27 MARTIE!

Fără doar şi poate, noi trebuie să vorbim cît mai des despre unire… cu mult mai des decît o facem acum, căci, în prezent, abordăm acest subiect numai la anumite date, cel mai des la 1 Decembrie, la 27 Martie… si cam atît!

Înţelepciunea populară are, în acest sens, mult sentinţe – zicale, pilde, diferite istorii din folclorul românesc ne demonstrează cît de importantă este unirea pentru om, pentru o comunitate, pentru o naţiune: „Unde-i unul, nu-i putere…”, ca să ne referim la doar o singură sinteză a gîndirii colective a românilor.

De fapt, tendinţa de unire a ceea ce e similar, dar dispersat, a caracterizat din totdeauna întreaga omenire. Prin unirea unor spaţii sau segmente de populaţie asemănătoare s-au format popoare, respectiv state mari cum ar fi China, Rusia, SUA, Franţa, Spania etc. Nu întotdeauna constituirea acestor şi altor popoare-state a decurs simplu, armonios, fără probleme, căci adeseori centrul aduna în jurul său teritorii sau populaţii eterogene, diferite, în multe cazuri – chiar şi adverse, exemplul Rusiei fiind poate cel mai edificator.

Şi mai puternică a fost aspiraţia de unire a popoarelor dezmembrate de către state mai puternice, de către imperii. Această aspiraţie a oamenilor de aceeaşi limbă şi origine etnică s-a accentuat în Europa în veacul XIX, cu deosebire după revoluţia de la 1848. Nu întîmplător perioada istorică de la acest an şi pînă în primele decenii ale sec. XX este numită de istorici „Secolul naţiunior”. În prima fază a acestei etape, cum ştim, apare şi Statul Român modern, ca urmare a Unirii Principatelor Moldova şi Muntenia, în 1859, independenţa României fiind consfinţită în 1878. În cam acelaşi timp se constituie şi alte state vecine, din Balcani: Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria. Să nu uităm însă că în aceeaşi perioadă apar pe harta Europei şi unele state mari, cu civilizaţii mai vechi şi mai avansate, cum ar fi Italia sau Germania.

Prima unire a românilor într-un stat independent a contribuit la consolidarea lor ca naţiune, a asigurat dezvoltarea lor socială, economică şi culturală. Poate cel mai mult realizările României în domeniul culturii, literaturii şi artelor a atras atenţia celorlalţi români, împrăştiaţi în trei imperii: Habsburgic, Rus şi Otoman. În nici unul din aceste imperii nu erau satisfăcute necesităţile spirituale ale românilor, ruşii promovînd cea mai cumplită politică de asuprire a popoarelor încorporate. În Basarabia nu existau şcoli, nu era presă în limba română, graiul băştinaşilor fiind scos cu totul din administraţie, apoi şi din biserică. În căutarea unei posibilităţi de a se manifesta, numeroşi, cei mai talentaţi fii ai Basarabiei au trebuit să părăsească baştina, stabilindu-se în dreapta Prutului: Alexandru Donici, Alecu Russo, B.P. Hasdeu, Zamfir Arbore, Victor Crăsescu, Constantin Stere… Aceşti basarabeni au pregătit Unirea basarabiei cu patria, ei, metaforic vorbind, au fost primii care au votat Unirea baştinei lor cu România, cu mult înainte de 27 Martie 1918!

Desigur, rolul principal în realizarea Unirii Basarabiei cu Patria l-a avut Sfatul Ţării, un parlament format în mod democratic şi care a putut întruni în rîndurile sale numeroşi basarabeni cu o pregătire profesională excelentă, oameni de o moralitate impecabilă, cu un acut simţ al răspunderii pentru destinul alegătorilor, adică a conaţionalilor lor asupriţi de străini. Acei membri ai Sfatului Ţării care au votat Actul Unirii Basarabiei cu România, pe 27 Martie / 9 Aprilie 1918, după realizarea Unirii nu au cerut privilegii, nu au luptat pentru posturi, avere, glorie. Este cea mai bună dovadă că pentru aceşti vrednici fii ai poporului nostru principalul era scoaterea semenilor lor din „imperiul întunericului”, din acea Rusie pe care chiar şi principalul ideolog al bolşevismului şi al „noii Rusii – URSS” a numit-o „puşcărie a popoarelor”.

Prin votul lor din 27 martie 1918 membrii Sfatului Ţării i-au putut salva pe basarabeni, fie şi parţial, fie şi provizoriu, de genocidul pe care aveau să-l făptuiască bolşevicii ruşi imediat după venirea lor la putere. În cei 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa României întregite locuitorii acestei provincii au beneficiat de o stabilitate a vieţii, trăind într-o atmosferă de democraţie cum nu au ştiut nici o clipă în cei 106 ani de ocupaţie ţaristă. Dar, esenţial, ni se pare, că în aceste două decenii basarabenii au putut beneficia din plin de dreptul lor de a fi ceea ce sînt – români, de dreptul de a vorbi şi a învăţa limba strămoşească, de a se familiariza cu valorile literare, culturale, artistice, spirituale româneşti. Dacă nu existau acei 22 de ani, nu se ştie dacă între Nistru şi Prut mai existau astăzi vorbitori de limbă română, oameni cu simţire românească. Din această perspectivă, Unirea Basarabiei cu Ţara a fost şi rămîne o necesitate stringentă. Votul Sfatului Ţării, din 27 Martie 1918, este mereu valabil şi, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, nimeni niciodată nu-l poate anula.

Vlad POHILĂ,
ziarist

Zile pline de tricolor în Basarabia.

Duminică 23 martie, Piaţa Marii Adunări Naţionale, Chisinau, Mişcarea Unionistă e organizator :

Joi 27 martie, Piaţa Marii Adunări Naţionale, grupul de iniţiativă Sfatul Ţării organizează o horă a Unirii:

Sâmbătă 29 martie, în cadrul campaniilor Deşteaptă-te Române şi Basarabia Pământ Românesc, concert pentru cei 90 de ani de la Unire:

Alte poze aici

Prin oraş:

Membrii Sfatului Tarii care au votat unirea Republicii Democrate Federative Moldovenesti (Basarabia) cu Romania

Unirea Basarabiei cu România s-a făcut în condiţii grele, deosebite. Luna aprilie 1917 a fost considerată, în Rusia, luna mitingurilor. Basarabia a organizat şi ea, pe 6 şi 7 aprilie 1917, un congres general al cooperativelor săteşti care au cerut printr-o moţiune autonomia administrativă. Pe 18 aprilie (stil vechi) la Odessa, 10.000 de soldaţi moldoveni au cerut autonomia politică pentru Basarabia şi dreptul de a se organiza în cohorte. Şi congresul preoţimii basarabene va cere pe 19 şi 20 aprilie la Chişinău alegerea unui mitropolit român, convocarea unei adunări naţionale şi constituirea unui “Înalt Sfat”, cu atribuţii legislative şi executive.
Revoluţia şi dreptul la autodeterminare

În Rusia, situaţia devenea din ce în ce mai complicată. În plin război, o primă mişcare revoluţionară a dus la abdicarea Ţarului Nicolae II şi apoi a Marelui Duce Mihail. După proclamarea republicii, condusă de un directorat în frunte cu A.F. Kerenski, s-a recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare (25 sept./8 oct.) şi a permis emanciparea basarabenilor. Prin venirea la putere a bolşevicilor lui Vladimir Ilici Lenin s-a aprobat “Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 nov. 1917)”, popoarele fiind declarate egale şi suverane, cu drept la autodeterminare liberă, până la separare şi formare de state independente inclusiv. Pe 21 noiembrie, Sfatul Ţării l-a ales ca preşedinte pe tânărul deputat basarabean Ion Inculeţ, iar după lungi discuţii, pe 2 decembrie, Basarabia a fost declarată “Republică democratică federativă moldovenească”. Viaţa acestei republici nu a fost deloc uşoară. Bande nesfârşite de soldaţi ruşi bol- şevizate terorizau Basarabia. Populaţia îngrozită cerea scut şi ajutor contra bandelor de hoţi şi asasini.

Armata română contra bolşevicilor

În şedinţa sa din 8 decembrie 1917, Sfatul Ţării a hotărât trimiterea unei delegaţii la Iaşi pentru a cere guvernului şi reprezentanţilor Antantei concurs militar contra anarhiei bolşevice. Nici la Iaşi situaţia nu era limpede, iar pe 5 ianuarie, Chişinăul a fost ocupat de bolşevici. În aceeaşi seară, Blocul Moldovenesc, fracţiunea cea mai numeroasă din Sfatul Ţării, a trimis o nouă delegaţie la Iaşi, cerând intervenţia armatei române. După îndelungi deliberări – situaţia internaţională fiind complicată – I.I.C. Brătianu a hotărât trimiterea de trupe. Pe 13 ianuarie 1918, divizia a XI-a română, sub comanda generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău, fiind primită cu un entuziasm de nedescris. Acesta a declarat în faţa Sfatului Ţării, unde a fost invitat: “Creaţi-vă viaţa cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea, în organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

A urmat firesc declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie 1918, în sala festivă a Liceului al III-lea din Chişinău, prin care s-a proclamat Unirea: “Ruptă de Rusia o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

UNIREA ÎN PRESĂ

Basarabia, primită cu dragoste în “România Nouă”

Basarabia a decis unirea cu România într-o zi de marţi, 27 martie. Nimeni n-a crezut atunci că timpul va aduce mai multe ceasuri rele pentru această provincie istorică românească.

Miercuri, ziarul “România Nouă”, apărut la Chişinău, titura entuziast: “Basarabia s-a unit cu Ţara-Mamă”. Pe atunci, ţara era sfântă şi se scria cu majusculă. Jurnalul costa de obicei 15 copeici şi avea două pagini. Miercuri, 28 martie, a costat 30 de copeici. Şi conţinutul era dublu. Şi mai ales epocal.

Textul e emoţionant: “Ziua de 27 martie 1918 este pentru Basarabia ziua Dreptăţii celei mari. În această zi, Istoria a reparat marea nelegiuire săvârşită la 12 maiu 1812, când trupul Moldovei a fost frânt în două şi partea ei dintre Prut şi Nistru a fost dată pe mâini stră- ine cari au vrut să o sugrume. Dumnezeul neamurilor ne-a supus timp de sute de ani la încercări grele, astăzi El îşi întoarce mila sa spre noi”. Ca şi “Sfatul ţării”, ziariştii conduşi de directorul Onisifor Ghibu credeau că unirea s-a săvârşit “pentru totdeauna”.

Poporul rus ne dorea noroc şi linişte

Presa din Regatul României a salutat momentul cu adevărat istoric. “Neamul Românesc” scria: “Orice român se va bucura de această mare veste şi va dori din adâncul inimii ca lucrul început astfel să ajungă pe mâni bune cari să asigure dăinuirea lui aşa cum o cere, de altfel, dreptul naţional”. “Tribuna” jubila: “Rupte din trupul Patriei- Mamă, teritoriile româneşti revin după ani de suferinţă răzbunătoare şi de activă primenire naţională ca să întărească România şi să i se făurească viitor frumos”. “Timpul”, ziarul condus odinioară de Mihai Eminescu, era cel mai poetic: “Basarabia atâta vreme înstrăinată după atâtea zile grele de nevoie se reaşază alături de sora ei, Moldova, aducând României aşa de crud încercate balsamul unei întregiri pe care de un veac o visează cu nepotolită ardoare”.

“Mişcarea” era, de asemenea, în extaz: “În mijlocul grelelor noastre încercări, Unirea Basarabiei cu Patria- Mamă este o rază de lumină îmbucură toare care mângâie sufletele noastre”. Chiar şi un ziar rus apărut la Iaşi saluta unirea: “Poporul rus a declarat prin revoluţie înaltele idei ale fraternităţii popoarelor. (…) Dorim României noroc şi linişte”. Vorbe… (Andrei Crăciun)

Florian Bichir în Evenimentul Zilei

Sfatul Tarii

Ruptă de la Patria-mamă în 1812, Basarabia şi adevăratul ei trecut istoric au fost un subiect tabu pentru românii dintre Prut şi Nistru, ba chiar şi pentru cei de peste Prut. Dar, în ultimii ani, această ramură răsăriteană a românismului, care a fost supusă decenii la rând unei diabolice politici de deznaţionalizare, a început să dea incontestabile semne de viaţă.

Odată cu intensificarea procesului de prăbuşire a totalitarismului comunist, tot mai mare devine interesul faţă de adevărata noastră istorie, faţă de tot ce a fost ţinut sub şapte lacăte şi acoperit cu vălul minciunii. În acest sens, anii 1917-1918 constituie, în istoria românilor cuprinşi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, punctul culminant al tuturor frământărilor şi aspiraţiilor spre descătuşarea lor spirituală şi spre libertate.
Unirea Basarabiei cu Patria-mamă prin Actul de la 27 martie 1918 s-a înscris cu litere de aur în istoria românilor. Acest act a pus capăt unei mari nedreptăţi istorice ce a pornit de la 1812, anul cotropirii Basarabiei de către
Rusia ţaristă.

Acest eveniment crucial din istoria noastră nu s-a produs pe loc gol. El a fost pregătit de personalităţi remarcabile ale neamului din generaţiile precedente, precum şi cu ajutorul „Sfatului Ţării”.
Ideea înfiinţării „Sfatului Ţării” ca organ ce urma să întocmească toate legile „…care privesc viaţa dinlăuntru a Basarabiei potrivit obiceiurilor vechi ale ţării”, s-a ivit odată cu înfiinţarea Partidului Naţional Moldovenesc.
Sfatul Ţării urma să fie organul superior al Basarabiei, care va scoate provincia din acea situaţie îngrozitoare în care se găsea ea.

Sfatul Ţării a fost chemat să înlăture dezastrul şi anarhia din ţară. Entuziasmul patriotic din sufletul fiecăruia era dictat de iubirea faţă de Patrie, şi anume acest organ superior al Basarabiei a demonstrat devotamentul faţă de patrie, de aceea a şi fost susţinut de toate păturile sociale.
Sfatul Ţării trebuia să se bizuie pe legi, şi întrucât justiţia este scutul legilor şi al ordinii, aceasta nu a întârziat să-l susţină.

Trebuie să ţinem cont de rolul Sfatului Ţării atât în provincie, cât şi asupra marelui eveniment de la 27 martie 1918. Cred că a dat dovadă de devotament, de dragoste şi respect faţă de popor şi ţară, deoarece în acea scurtă perioadă, Sfatul Ţării a adoptat o seamă de hotărâri, fiecare constituind un pas spre încheierea logică a luptei de eliberare naţională – Unirea. Acestea au fost: proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamarea independenţei Republicii la 24 ianuarie 1918 şi însuşi Actul Unirii din 27 martie 1918. Numai poporul însuşi şi anume poporul unit după teritorii, poate să-şi conducă ţara, iar nu un grup de persoane fără răspundere. Scopul Sfatului Ţării era de a merge pe calea libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Aceasta era obligaţia lui înaltă şi sfântă. Sfatul Ţării, creat de către elementele democratice şi revoluţionare, trebuia să devină pavăză pentru interesul oamenilor ce muncesc, trebuia să le dea pământ şi libertate. De aceea evenimentele din Basarabia erau urmărite cu mult interes de către românii de pretutindeni, iar activitatea Sfatului Ţării din acele zile trezea entuziasmul lor şi credinţa că va veni ziua când toate teritoriile strămoşeşti vor fi întregite.

În ciuda tuturor intrigilor ce se plăsmuiau atât în interiorul republicii, cât şi în afara ei, tendinţele fireşti spre unire nu mai puteau fi oprite de nimeni şi activiştii Sfatului Ţării, în condiţii riscante pentru viaţă, au depus eforturi mari pentru a apropia acea zi, ce a intrat în istorie ca ziua Unirii.
Şi iată că idealul întregii naţiuni a fost împlinit. La 27 martie 1918 a fost votat Actul Unirii, care a constituit punctul culminant în activitatea Sfatului Ţării şi a tuturor luptătorilor români din Basarabia. După cum a spus regele Ferdinand I în telegrama trimisă de la Bucureşti: “după votarea actului Unirii, efortul patriotic al Sfatului Ţării a fost încununat de succes”.

Cred că Sfatul Ţării a dovedit că idealurile se pot înfăptui şi că oamenii reuniţi în jurul unei idei mari pot hotărî soarta unei naţiuni.

Cristina MORARU,
eleva cl. IX-“B”, Liceul “Spiru Haret”

După încheierea Marelui Război, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naţionalităţilor şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste româneşti desfăşurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) şi cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sînt recunoscute de către comunitatea internaţională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi şi Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, se fixează graniţa în Banat.

Rămînea în afara acestui sistem tocmai provincia românească care se întorsese cea dintîi „acasă”: Basarabia. Recunoaşterea internaţională a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost urmarea unui proces laborios şi de lungă durată, o adevărată „bătălie diplomatică” (după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinţei de pace. Explicaţiile acestei triste realităţi sînt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria şi Bulgaria, Rusia ţaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolşevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferinţa păcii. „Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai priveşte Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, şi această idee s-a impus, iniţial, la forumul de la Paris. Statutul de fost aliat al Rusiei impunea în cazul recunoaşterii Basarabiei nu un tratat de pace ci un acord special. Pe de altă parte, presiunea emigranţilor ruşi din capitala Franţei, atitudinea rezervată a diplomaţiei americane faţă de tendinţele de dezagregare a fostului Imperiu rus, precum şi folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune faţă de reacţiile principiale ale guvernului de la Bucureşti constituie tot atîtea cauze ale unei nedrepte amînări.

Situaţia Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuţie la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română şi iugoslavă. În pledoaria sa reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susţine că „Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o ameninţare pentru căminul nostru”. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ţinîndu-se cont de insistenţele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor, Comisia s-a pronunţat pentru recunoaşterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă şedinţă, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat următorul raport: „Luînd în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”.

Prima problemă majoră a apărut la 8 mai 1919, cînd recomandările Comisiei au fost prezentate Consiliului miniştrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Deşi anterior experţii americani fuseseră de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului. Şeful diplomaţiei americane a argumentat că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război, şi că, în plus, pentru orice modificare trebuie obţinut consimţămîntul guvernului rus. Deoarece situaţia în Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observaţia preşedintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoaşterii regimului amiralului Kolceak.

Atitudinea americanilor se explică şi printr-o intensă propagandă antiromânească a emigraţiei ruse din Franţa. Organizaţi într-o „Conferinţă politică rusă”, unii dintre foştii membrii marcanţi ai Vechiului Regim, profitînd şi de bunele relaţii pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susţinut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimţămîntul poporului rus. Aceştia împreună cu un aşa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcţiona la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoaşterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918. Atît de mult încît unul dintre delegaţii români la Paris, I. Pelivan, afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegaţia noastră, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitaţi să-şi susţină cauza I.I.C. Brătianu şi reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Şeful delegaţiei româneşti a argumentat că „Basarabia este o ţară completamente românească. Numai aristocraţii ruşi şi bolşevicii sînt nemulţumiţi de reforma agrară şi de dominaţia română” şi a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susţinută de R. Lansing.

Cauza justeţii unirii Basarabiei cu România îşi găsise în I.I.C. Brătianu un abil şi hotărît susţinător. Dar gravele disensiuni între acesta şi reprezentanţii puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria şi în problema minorităţilor, au determinat părăsirea conferinţei de către premierul român, la 2 iulie 1919, şi demisia cabinetului, la 27 septembrie. După plecarea sa, chestiunea basarabeană a rămas în continuare una dificilă, ajungîndu-se chiar la propunerea unor diplomaţi americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România.

La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomaţiei româneşti erau stabilirea frontierelor cu Ungaria şi recunoaşterea unirii Basarabiei. În scopul reluării unui dialog eficient în privinţa rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat în mai multe rînduri, în intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat în faţa Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniţei orientale a României, şi la Londra, unde a purtat discuţii cu premierul D. Lloyd George.

Buna-credinţă a statului român în privinţa prezenţei trupelor române în Ungaria, precum şi începerea tratativelor româno-sovietice (discuţiile de la Copenhaga dintre D.N.Ciotori şi M. Litvinov, între 9 şi 14 februarie 1920; schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin şi Al. Vaida-Voevod, din februarie – martie 1920, în vederea normalizării relaţiilor dintre cele două state) au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta că „după ce au luat în consideraţie aspiraţiile de ansamblu ale populaţiei basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic şi etnologic, precum şi argumentele economice şi istorice, principalele puteri aliate se pronunţă pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanţii Basarabiei”. Consfinţirea printr-un tratat al acestei decizii era amînată, însă, pînă cînd retragerea trupelor române din Ungaria se încheia definitiv.

După o lungă şi complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia pe de o parte şi România, pe de altă parte. Cuprinzînd un preambul şi nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivaţiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”. Următoarele articole precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobîndire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum şi din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi complicaţii în atît de dificila „chestiune basarabeană”. În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franţa. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) şi a unui Pact de amiciţie şi colaborare cordială (septembrie 1926) între România şi Italia, a intervenit şi ratificarea de către această ţară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menţinerea unor bune relaţii cu Moscova, şi, în consecinţă, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficienţă din punct de vedere juridic. S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu şi art. 1 care recunoaşte suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect. Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilităţii întregului act şi a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

În plus, nerecunoaşterea de către Uniunea Sovietică a Tratatului din 1920 (deşi în text se prevedea chiar aderarea Rusiei Sovietice la acest act) a făcut ca acesta să aibă doar o valoare morală. Reputaţi jurişti şi diplomaţi, al căror patriotism nu poate fi pus la îndoială, precum N. Titulescu şi Al. Cretzeanu, au atras atenţia asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

Din păcate, notele ultimative sovietice din iunie 1940 au oprit în mod brutal o susţinută luptă a diplomaţiei româneşti pentru recunoaşterea internaţională deplină a unirii Basarabiei cu România. Se încheiau trist, astfel, două decenii de eforturi şi speranţe pentru consfinţirea şi în politica internaţională a ceea ce era drept şi necesar.

Sursă: Dan Constantin Mâţă – revista Astra (Iaşi)

Istoria Basarabiei trezeşte un interes viu mai ales pentru perioadele „închise” şi cele tratate unilateral în timpurile cînd considerentele ideologice şi politice au fost prioritare şi au prevalat asupra celor ştiinţifice. Este şi cazul primului parlament al Basarabiei – Sfatul Ţării. În contextul reconstituirilor şi reconsiderărilor iminente ale anumitor segmente din istoria noastră, este important să nu omitem (să nu trecem cu vederea) efortul acelor personalităţi care, conştientizînd, înaintea celorlalţi, oportunitatea valorilor democratice în viaţa unui popor, au pregătit acest eveniment de cotitură pentru destinul Basarabiei. Ei sînt mai mulţi, noi îi cunoaştem pe puţini şi… foarte puţin.

Neobosiţii şi neînfrînţii Constantin Stere, Emanuil Gavriliţă, Ion Pelivan, Nicolae Alexandri, Pantelimon Halippa, Arhimandritul Gurie Grosu, Grigore Constantinescu, Nicolae Bivol, fraţii Tudor şi Ion Inculeţ, Semion
Murafa, Andrei Hodorogea, Alexei Mateevici, Pantelimon Erhan, Pavel Dicescu, Paul Gore, Elena Alistar…”O generaţie de luptători, de adevăraţi mucenici sacrificaţi, cu o largă activitate naţional-culturală şi politică, desfăşurată începînd cu anul 1905, generaţie cu o menire mesianică de a împlini un testament, o poruncă venită din străbuni, se angajează în lupta pentru limbă, descătuşare şi pentru eliberarea pămîntului strămoşesc” – scrie elogios despre fruntaşii mişcării de emancipare naţională de la începutul secolului Iorgu (Gheoghe) Tudor, unul dintre ei. Iar în 1917, odată cu deschiderea spre democraţie, proclamată de revoluţia burghezo-democratică din Rusia, Basarabia face primii paşi spre independenţa de un imperiu care îi surpase temelia naţională mai bine de o sută de ani.

Astfel crearea Sfatului Ţării a fost precedată:
- de o amplă activitate iluminist-culturalizatoare promovată cu tenacitate de ziarul “Cuvînt Moldovenesc”;
-de o campanie intensă de propagare şi promovare a spiritului democratic în toate păturile sociale existente, prin organizarea congreselor învăţătorilor, soldaţilor, ţăranilor, studenţilor ş.a.m.d.
- de crearea Partidului Naţional Moldovenesc, prin efortul şi din iniţiativa lui Pantelimon Halippa şi cu sprijinul lui Onisifor Ghibu, în Programul căruia se stipula “întocmirea şi adaptarea tuturor legilor pentru Basarabia de către “Dieta provincială – Sfatul Ţării”;
- de o muncă asiduă pentru reuşita reformei şcolii din Basarabia;
- de o febrilă şi îndelungată cercetare a căilor concrete de dezvoltare a provinciei în condiţii de relativă independenţă;
de o implicare intelectuală şi fizică a numeroaselor personalităţi în munca de organizare a Congresului ostaşilor din octombrie 1917, la care s-a decis crearea Sfatului Ţării. Desigur, în epicentrul acestor evenimente de maximă valoare pentru destinul basarabenilor se aflau, în diferite circumstanţe, dezideratele prioritare şi problemele stringente, modalităţile de integrare în spaţiul spiritual al Basarabiei şi cel al ţării întregi. Primul cotidian al Basarabiei “Sfatul Ţării” a constituit letopiseţul a tot ceea ce se discuta, se organiza, se decidea în primul parlament basarabean. Astfel că se impune radiografierea optimă a acestei publicaţii periodice pentru a readuce în circuitul ştiinţific date noi pentru nuanţarea procesului de democratizare a vieţii politice din Basarabia la 1917-1918, pentru evaluarea obiectivă a momentului culminant al acestor frămîntări – evenimentul Unirii Basarabiei cu România. Actuala reconsiderare a moştenirii culturale naţionale revendică în mod cert şi revalorificarea presei din Basarabia în complexitatea ei.

Bineînţeles, investigarea acestei perioade axate pe un context istoric complicat, prezintă dificultăţi, mai ales, pentru cei mai tineri dintre cercetători, dar încrederea şi speranţele noastre au sorţi de izbîndă.

Silvia GROSSU, doctor, conferenţiar, USM